Nu-i uşor de vorbit, desigur, cu şanse de a vehicula adevăruri, despre proporţia de cititori ai organului central al partidului (conducător înţelept al poporul – în numele şi pentru binele acestuia, într-o direcţie trasată însă de altundeva şi cu execiţiul aplicativ îndeaproape şi asumat urmărit de acolo) care vor fi cunoscut realitatea în timp real. Despre a intui, a bănui, a presupune n-ar trebui discutat – acestea fiind operaţii doar asimilate cunoaşterii şi care, în timp ce avertizează cu efect mai ales emoţional, participă la instituirea echivocului, un adversar al cunoaşterii şi al acţiunii ferme – şi pare în afara oricărei îndoieli că regimul a cultivat deliberat echivocul şi s-a folosit din plin de binefacerile lui. Un tip de zâmbet grosier-şarlatan, cavasi-golănesc – de satisfacţie primară, cu expresia incontrolabilă, procurată de o reuşită pe seama a ceva ce popular se desemnează prin a duce de nas –, cam acelaşi mereu, depistabil pe mai toate feţele care populează tribuna cea mai înaltă a vremii (Dej, Ana Pauker, Vasile Luca, I. Chişinevschi, Teohari Georgescu şi chiar sobrul Emil Bodnăraş şi alţii) ar putea fi o probă în acest sens.
De cunoscut însă realitatea în profunzimea ei, cu dubitaţie şi cântar, cum se cunoaşte obișnui, probabil că n-o cunoşteau întreagă nici ei, cei de la vârf. Măcar în parte, poate chiar în majoritate dacă nu toţi, cei mai mulţi părând a nu se fi aflat nici în stare şi cu atât mai puţin, în dispoziţia necesară. Să fi fost printre ei şi nişte avertizaţi pe baza înzestrării proprii – un Lucreţiu Pătrăşcanu, să zicem, nu se ştie cât de lucid în entuziasmul lui vădit naiv sau, de o cu totul altă factură şi poate că tocmai prin asta rezistent, reuşind să treacă punţile, cinicul şi omeneşte nefericitul Emil Bodnăraş. Poate că şi alţii, dar în orice caz, nu mulţi şi mai ales, dacă au existat, consumându-şi în sine, ipocrit, ştiinţa despre realitate, nedispuşi şi, de altfel, cam imposibil, destul de curând, să se unească într-un curent de opinie activ. Ceea ce lui Tito îi reuşea în Iugoslavia, cu susţinere din afară şi cu sprijin occidental neîndoielnic pe lângă experienţă şi curaj proprii, a făcut să se prăbuşească poziţii şi chiar să cadă capete – cine să ştie, până azi, dacă în temeiul unor fapte sau numai al unor presupuneri vigilente – în Bulgaria, Ungaria şi prin alte locuri şi chiar în România, prin epidemia de măsuri precautive moscovite generate de context şi care la noi i-au fost favorabile lui Gheorghiu-Dej, l-au menţinut în scaun şi l-au întărit.
În fond, ce putea fi învăţătura – pentru aceşti conducători conduşi (nu oricum, ci strict şi în toate privinţele) – dincolo de un pachet de idei de-a gata şi de un ataşament faţă de acestea şi faţă de promotorul lor puternic din Kremlin? Cum anume? Motivat mai puţin intelectual şi mai mult emoţional, în primul rând prin promisiunea de mărire, foame şi fală mai mari cu cât beneficiarul a stat pe scara umanului mai aproape de primitivitate, dar şi prin teama, poate că şi mai eficientă în paza bostănăriei, de pedeapsă – nu pentru dezertare, care a devenit repede tot mai puţin posibilă, ci pentru ceva ce s-a aflat oricând la îndemâna nivelului ierarhic superior bolşevic, pentru deviere, pentru orice abatere de la linie pe care stăpânul o putea inventa şi găsi periculoasă pentru mersul victorios înainte. Sunt deosebit de relevante în chestiune precizările din textul Hotărârii Plenarei a V-a a C.C. al P.M.R. din 23 – 24 ianuarie 1950 despre Sarcinile Partidului în domeniul muncii organizatorice, care par să legitimeze capriciul, manifestarea discreţionară şi efectul lor în partid şi mai departe, cum Partidul e-n toate, în orice privinţă sub motiv că socialismul se construieşte la această dată în condiţiunile ascuţirii luptei de clasă şi că, de aceea, partidul trebuie să-şi perfecţioneze permanent formele organizatorice şi metodele de muncă pentru a fi combativ şi eficient în combativitate, asta pentru că aşa decide Rezoluţia Consfătuirii Biroului Informativ al Partidelor Comuniste şi Muncitoreşti din noiembrie 1949 şi pentru că aşa ceva reclamă experienţa istorică a Partidului Bolşevic, Partidul lui Lenin şi Stalin, iar Partidul nostru – spune documentul – trebuie să se călăuzească după ideea enunţată de Congresul al X-lea al Partidului Comunist (bolşevic) al U.R.S.S, anume: Partidul marxismului revoluţionar neagă cu desăvârşire căutarea unei forme organizatorice a Partidului şi a unor metode de muncă cu totul juste şi valabile pentru tot procesului revoluţionar. Dimpotrivă, forma organizatorică şi metodele de muncă sunt în totul determinate de particularităţile situaţiei istorice şi de sarcinile care decurg din acea situaţie – drept care verificarea membrilor de partid şi orice acţiuni de acelaşi fel posibile confirmă teza leninist-stalinistă că Partidul se întăreşt, curăţindu-se de elementele duşmănoase, străine şi oportuniste, infiltrate în rîndurile sale…
Încât, uşor de văzut, aceşti conducători nu sunt propriu-zis ideologi, producători ei înşişi de ideologie, ci colportori şi paznici în relaţie cu ce aveau concret de făcut, cu revoluţionarea progresist-bolşevică a ţării, propagandişti şi aplicanţi, dar nu cum greşit s-ar putea crede cu privire măcar la anii republicani de început, ai vreunor elemente proprii de viziune, ci ai unor dispoziţii, ai unor sarcini mereu trasate de altcineva. Ca politicieni, apoi, ei duc în primul rând grija să nu li se supere şeful, să nu le fugă scaunul de sub şezut şi capul de pe umeri, ceea ce unii n-au putut evita, iar dacă preocupările şi muncile acaparatoare de felul acesta le mai lăsă ceva resurse la dispoziţie, e nevoie să se dedice unor operaţiuni conexe tot aşa de trebuitoare: să agaţe şi să cultive o nouă relaţie utilă, poate, cândva, să prindă un fir necesar în acelaşi scop, să mai adauge ceva, oricât de puţin, la ceea ce ei deja deţin în ierarhie. Sunt, adică, preeminent şi prioritar, politicienii bătăliei proprii în sens personal şi de tovărăşie restrânsă în interiorul tovărăşiei largi de partid – care, probat, le poate procura duşmanii cu mult mai mari şi mai aducătoare de rele decât acuzatul duşman de clasă al luptei de clasă.
Ideologia bolşevică, în fapt, înţeleasă ori nu şi acceptată sau nu, se însuşeşte – la vârf, ca şi jos, sub presiune şi ca dat absolut –, se propagă, se aplică şi păzeşte în societate, dar nu mai puţin înăuntrul partidului, sub convingerea la fel de bine ori de puţin pătrunsă şi acceptată că libertatea este înţelegerea necesităţii. Aici istoria demonstrează mereu, fără a lăsa loc de tăgadă, adevărul ideologic, care este adevărul vieţii înseşi, şi pe drumul acesta trebuie mers neabătut. Iar în piesa aceasta de sorginte voluntaristă în care ficţiunea pune stăpânire pe oameni şi pe toată realitatea lor şi ajunge să facă real cam tot ce-şi propune, adevărat că numai pentru o vreme, dar şi numai spre a se procura şi asigura o dominaţie politică, iar nu spre vreun bine general aievea, nici vorbă, Scânteia nu este doar o scânteie, ci un suprapersonaj – ca şi partidul, de altfel – apt să dezvăluie ce pot face împreună coagularea socială şi organizarea într-o lume luată în captivitate şi oprită dinadins de la a-şi manifesta capacitatea naturală de autocontrol şi de autoreglare.
AUREL BUZINCU
Comentarii