Drumul spre rădăcini

Toată literatura Mariei Elena Cuşnir – poezie, proză de ficţiune şi autobiografică, jurnal intim – pivotează în jurul temei dominante a rădăcinilor, a vîrstei de aur în care fiinţa îşi (re)descoperă profilul, paradigma de sensibilitate şi unde, mai ales, prezentul, într-o continuă depresie, nu are acces. Aceasta este şi configuraţia celei mai recente cărţi, Lumina amintirilor; mai mult, cum se vede din segmentele naraţiunii care, în aparenţă, urmăreşte o problematică a cuplului erotic – Amina, protagonista cărţii, o “luptătoare”, de 28 de ani, cu o identitate foarte precisă care ne-o arată ca absolventă a Dreptului şi Psihologiei, Mihai, soţul trecut la cele veşnice, victimă a unui cancer de piele şi Victor, un pictor francez aflat la Arles, pe urmele lui Van Gogh şi Gauguin, un bărbat fermecător şi un “aventurier” romantic, un visător căruia Amina, cu o precisă intuiţie a psihologiei personajului, îi face un portret narativ cu o pronunţată componentă picturală (“Eşti altfel decît ceilalţi, stăruitor peste măsură, melancolic şi exaltat. Deosebit de ceilalţi, ai, ca noi toţi, slăbiciuni care nu anulează calitatea de-a fi altfel decît oamenii obişnuiţi. Înclinat spre entuziasm, ai o luciditate ce mi se pare neobişnuită. Ai o scînteie ce arde înlăuntrul tău şi care m-a făcut să tresar sau să mă simt stingheră în aceste cîteva ceasuri de cînd m-ai acaparat. Trăieşti mereu un soi de aventură, cred eu, mai mult pentru a descoperi o noutate – altceva. Percepţia ta asupra lumii te face să trăieşti într-un alt univers decît al nostru, al oamenilor obişnuiţi. Îţi doreşti ca în fiecare zi să pătrunzi într-o lume în care vezi mai mult decît noi ceilalţi, în care taina se poate prelungi peste graniţele, conştiinţei umane… În aceste cîteva ore, am sesizat că ai o personalitate neobişnuită, dar şi o exuberanţă şi spontaneitate aproape absurde. Eşti adeptul dezvoltării libere a naturii umane, a liberei manifestări individuale”) -, în fapt, proza A-minei, o visătoare, încercînd să înlocuiască deficitul de existenţă cu preajma mereu luminoasă, romantică şi romanţioasă, se scrie asemeni picturilor monahilor medievali din abaţiile Alpilor tirolezi din secolul XVI, pe pînze de păianjen: “Colectată din sălbăticie, această fragilă pînză se poate picta după curăţarea atentă şi aplicarea unui strat de lapte diluat. Mihai nu a găsit decît o singură explicaţie acestei îndeletniciri atît de laborioase: exprimarea devoţiunii spirituale, a răbdării neclintite. Cu cît erau mai fragile picturile, cu atît erau mai preţuite. Artiştii monahi au realizat o varietate de acuarele opace, zonele de fundal erau nevopsite, încît, ţinute contra luminii, figurile par să plutească. Într-o ceaţă opalescentă. De asemenea, era firesc ca primele picturi să fie ale sfinţilor, atîrnînd în ferestrele bisericilor şi în locurile de repaus şi de meditaţie. Libertatea de gîndire, creaţie, exprimare e fără hotar, sunt «sclipiri» de iubire faţă de cel Atotputernic, dar şi faţă de viaţă”.

Cele trei personaje, desenînd cuplul din viaţă, pierdut şi cel din vis, improbabil, se întîlnesc în imaginarul fastuos al Aminei, într-un pelerinaj spiritual în Burgundia, emblemă a “Franţei Profunde”, cum spune; călătoria Aminei în lumea mitică, misterioasă a abaţiilor din Normandia şi de pe Coasta de Smarald din Bretania, printre sărbători săteşti amintind de vechii celţi, stînci trandafirii şi apa verde, megaliţi preistorici, ceramica din Quimper şi refugiul lui Gauguin din Pont-Aven, casele de lemn de secol XV din Dinan, fortul piraţilor de la Saint-Malo – aceast drum este unul iniţiatic; în biserica St.Michel, “mai veche cu trei sute de ani decît Notre Dame”, Amina reaprinde amintirea soţului pierdut, tovarăşul de altădată din aceste călătorii, dar, în acelaşi timp, (re)descoperă esenţa vieţii: “Să nu desconsideri valorile celor de dinaintea ta – unele adevărate minuni ale perfecţiunii. Să ştii că ele te ajută să îţi înnoieşti viaţa şi gîndirea. Pot fi apa vie ce schimbă viaţa noastră şi a cetăţii; te învaţă, să iubeşti munţii şi cărările ce duc spre înălţimi, susurul viu al izvoarelor, adierea blîndă din serile de toamnă”. Amina caută, peste tot, o simbolistică anume, şuvoiul ei de încredere, de speranţă (“Întunericul îl aseamănă cu florile ofilite, cu trestiile plăpînde bătute de vînt. Delicata ţesătură muzicală a adierii de seară – simbol al nepieritoarei naturi”), căutînd mereu culoarea verde care “simbolizează voinţa neclintită”, descoperind ascunzişurile sufletului în verdele liniştitor al ierbii şi crinilor de oriunde sau verdele smarald de pe povîrnişurile stîncoase ale Burgundiei, Maria Elena Cuşnir proiectînd în protagonista sa figura unei femei romantice şi romanţioase, robită unei fantasme din trecut, atrasă, însă, irezistibil, de prezenţa impetuoasă a lui Victor, dar, ca într-un maelstrom, se lasă scufundată în apele trecutului: în această declaraţie de dragoste a lui Mihai, la prima vedere, de exemplu: “Am nevoie să crezi în mine. Cred că preţuieşti aceleaşi lucruri ca şi mine. E liantul care duce spre noi înşine. Poate dacă vei tăcea, vei simţi şi auzi cuvinte nerostite, cele despre iubire şi suferinţa transformată în lumină. Vei spune că sunt un exaltat; nu, nu sunt, dar am credinţa că, împreună, ne vom bucura de toate primăverile, de sunetul unic al apelor mărilor lovindu-se de ţărm, de apele limpezi ale rîurilor de munte în care să ni se oglindească chipul, de cerul imaculat de după ploaie, de ţipătul păsărilor străbătînd lumini ciudate spre terenuri misterioase; să ne bucurăm de greşelile şi poticnelile noastre, de cuvintele care să ne dezvăluie trăirile, de blîndeţea toamnelor, de mirosul păpădiilor… Totul izvorăşte, neîndoielnic, din inima mea. Nicicînd n-am rostit asemenea lucruri. Viaţa mea abia acum capătă sens”.

De acest nivel, din planul secund al romanului, se leagă notaţiile din care se profilează epoca, cu jocul murdar al politicienilor în confruntare cu personajul care îşi imaginează sinistrele figuri publice închise după un gard de sîrmă ghimpată, într-un conflict, deocamdată, inegal, între generaţii (“Visa ca palma ei de pămînt să ajungă un stat modern, organizat şi administrat mai presus de dedesubturile politicii europene. În adolescenţa şi-a înghiţit amărăciunea faţă de jocul murdar al politicienilor, faţă de ura, aroganţa cu care au distrus cu nepăsare speranţele celor ce i-au ales. Se gîndea cum ar ridica un gard de sîrmă ghimpată în jurul lor. Confruntarea «mentală» era un joc plin de îndrăzneală şi însufleţire. Era recunoscătoare bucuriei nesperate pe care i-o aduceau dimineţile şi serile, frumuseţea verdelui liniştitor al ierbii şi crinilor, strălucirea zorilor, mireasma adierii de seară. Ignoranţa, incapacitatea, intrigile oficialităţilor au adîncit treptat resentimentele faţă de acestea. Da, generaţia Aminei era animată, de dorinţa de a reclădi mîndria şi demnitatea. Trebuie răbdare şi credinţa că şi-a ales corect drumul în viaţă, că nimeni n-are dreptul să se considere mai bun, mai deştept decît restul lumii. Să crezi că eşti la fel de bun ca altul”), cu o societate agresată mereu de lăcomie şi de “josnicia omenească – spune avocatul Amina – care mi-a insuflat un resentiment profund, alături de servilismul multora”, căutînd o alternativă la talciocul mass media (“Acceptăm ceea ce ni se oferă: reviste, televiziuni, meciuri de fotbal, competiţii de tot felul, expoziţii, concerte, festivaluri, modalităţi impuse de alţii. Pentru audienţă se încalcă toate regulile. Atunci i se par lucruri plăcute şi potrivite. Stagnezi şi simţurile se atrofiază dacă nu reuşeşti să faci o selecţie riguroasă”) şi, nu în ultimul rînd, cu spectacolul pandemiei, într-un “haos ce răvăşeşte planeta”, aducînd în casele oamenilor anxietatea, incertitudinea, frica, neliniştea, disperarea, scepticismul, apoi, dependenţa de “play station, de tabletă, de telefonul mobil” care au neantizat “atingerile miraculoase, timiditatea, stînjeneala în preajma fiinţei dragi” pentru a robi fiinţa sărăciei spirituale, absenţei moralităţii şi a visului, în contrast violent cu firea romantică a Aminei căreia i se pare că “lumea vrea să trăiască să se bucure de micile victorii zilnice, fie şi auzind fîlfîitul aripilor păsărilor ori căderea alene a unei frunze ruginii de stejar”. Sînt şi două per-sonaje ca nişte valori morale: bunicul şi bunica din Ardealul tuturor nostalgiilor pentru un trăitor în Bucovina, în Suceava şi alte locuri bine cuvîntate de acolo.

În acest punct critic al intrigii, prozatoarea face apel la tema sa dominantă; personajele cărţii îşi regăsesc, peste tot, spaţiul identitar – Valea Chioarului şi Valea Someşului, în peisajul cultural al Burgundiei, de pildă, erosul, ca un teritoriu al siguranţei, fie şi aparente, în Normandia, stejarul din pădurea de lîngă Turda, într-o continuă alergare spre înapoi, spre rădăcinile unei fiinţe care îşi poartă oriunde spaiul identitar, asemeni melcului, cochilia sa; pasiunea Aminei contaminează şi celelalte personaje, pe Victor, de exemplu, căruia adierea vîntului în Normandia o aminteşte pe aceea din copilărie, “de la ţară, din apropiere de Parcul Regional Chartreuse, la Saint Laurent-Du-Pont, unde mergeam la bunicii din partea tatei”. Într-o comună de pe Valea Izei, din Maramureş, la bunica Mary, personajul găseşte rostul adînc al rădăcinilor; bunica şi bunicul fac parte din valul de ardeleni care, la cumpăna veacurilor XIX şi XX, au traversat Oceanul spre Lumea Nouă, s-au stabilit undeva, la Youngtown, pentru ca, apoi, să se întoarcă la petecul de pămînt care e “simbolul eternităţii”, parcă “în afara timpului”; în fond, rostul exodului este de a (re)amenaja paradisul copilăriei: “Bunicul şi-a dorit o casă şi un teren cu aluni unde să se poată vedea şi să poată ajunge la muntele Pietrosul, simbolul Maramureşului, dar şi al misterului. De asta am plecat, pentru bani”, spune bunica, asumînd soarta zecilor de mii de români ardeleni, mai ales, care s-au încumetat să treacă Atlanticul pentru ca revenind, acasă, să simtă cum “o mînă nevăzută îmi ia toată, povara de pe umeri”.

Lumina amintirilor este o carte scrisă în filigran, pe pînza de păianjen a monahilor din abaţiile Alpilor tirolezi.

IOAN HOLBAN

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: