Sărbătoarea Zilei Recoltei în „satul românesc de altădată”

De mulţi ani n-am mai auzit de sărbătorirea „Zilei Recoltei” pe meleagurile bucovinene, aşa precum era altădată, chiar în „trecutul de tristă amintire” şi, când, în perimetrul municipiului Suceava (parcul „Areni”) era organizată expoziţia produselor agroalimentare ale anului în curs – de regulă spre finele lunii octombrie, concomitent cu organizarea unor „mustării” în care vinul în stadiul de must dulce şi micii, predominau. Iată că, după atâţia ani, mi-a fost dată ştirea, cu prezentările de rigoare, a reluării unei vechi tradiţii a satului românesc, privind sărbătorirea Zilei Recoltei, a bucuriei trăitorilor de pe ogoare, livezi ori grădini, în prezenţa şi a unor meşteşugari, în legătură cu evenimentul care a reunit producătorii locali din tot judeţul Suceava, la Sasca Nouă, din comuna Cornu Luncii, în ziua de 6 noiembrie a.c.

Prezentarea evenimentului („Crai nou” din 10 noiembrie 2022) ca drept sărbătoare a pământului şi a ţăranului care, după un an de muncă, are satisfacţia roadelor strânse cu trudă, este făcută de pe o poziţie cu totul optimistă, de încurajare şi speranţă în viitorul satului românesc. Dar, oricât ai fi de optimist şi încrezător în ziua de mâine a satului românesc şi oricât de frumos ar fi prezentate succesele sale în contextul anului curent, socotit drept un an bun(?) pentru agricultura suceveană (vezi articolul semnat de S.B.) (?) nu poţi ignora adevăruri vizibile, mai puţin plăcute, şi care să inspire credinţa în succesele de mâine în acest domeniu (ne referim la agricultură), cu rol esenţial în evoluţia şi conservarea vieţii trăitorilor de oriunde pe această planetă.

Dacă e să avem în vedere anul curent (2022) este departe de adevăr, în opinia mea, aprecierea că acesta poate fi calificat drept un an bun. Cele peste 1.000 ha de teren agricol calamitate (declarate oficial de Direcţia Agricolă Judeţeană), ca urmare a unei secete prelungite, ce se apropia de cumplita secetă pedologică din România anului 1946, tot soiul de viruşi şi microbi din zootehnia judeţului, printre care, mai ales, pesta porcină, deficitul de apă (chiar pentru om şi animale) care, la un moment dat, devenise alarmantă, insuficienţa furajelor pentru trecerea iernii 2022-2023 a animalelor ierbivore (mai ales) sunt numai o parte dintre necazurile care umbresc o viziune optimistă şi plină de satisfacţiile pe care le conferă bucuria unei atare sărbători. Nu doresc să descurajez pe nimeni din cei care muncesc pământul şi nici pe cei ce beneficiază de roadele acestuia, dar, ca trăitor în mediul rural, privesc dezamăgit realitatea zilnică, cu ochii minţii, când vă şi aud de deficitul laptelui (inclusiv a derivatelor sale) în spaţiul bucovinean – până nu cu mulţi ani în urmă, cu zootehnia cea mai performantă a ţării. Nu poţi trece cu vederea drama despărţirii micului fermier de animalele din bătătură, care au luat drumul abatorului, lăsând în urma lor un gol pe care nimeni nu poate şti când anume se va umple sau dacă se va mai umple vreodată.

Scăderea drastică a şeptelului din zootehnie, chimizarea prea abundentă a solului, la un moment dat, bolile de care s-a făcut vorbire în rândul necuvântătoarelor domestice, sunt numai o parte dintre motivele care fac din ţara noastră una ce-şi acoperă necesarul de hrană, prin import, în proporţia incredibilă de peste 70%. Este cu totul paradoxal ca o ţară ce posedă un strat mediu de cernoziom de 15 cm, a cincea ţară din UE privind fertilitatea terenului apt pentru agricultură, să ajungă o ţară incapabilă de a se gospodări, cel puţin din punct de vedere alimentar, fără a face apel la import. De ce oare? Pentru a răspunde la această dureroasă întrebare trebuie să avem în vedere, cred, situaţia concretă a supermarketurilor care ne concurează la noi acasă, printr-un dumping evident, privind politica preţurilor, de multe ori în dauna calităţii. Suntem concuraţi la noi acasă cu mărfuri şi produse mai ieftine decât cele autohtone, iar cumpărătorul, firesc, este tentat să cumpere de acolo de unde preţurile sunt mai mici!

Producătorii autohtoni sunt descurajaţi, rămân produse agroalimentare în stoc, iar perisabilitatea îşi face efectul. La toate acestea se adaugă incapacitatea de prelucrare autohtonă a produselor agricole din România, începând chiar cu panificaţia, fără a mai vorbi de zahăr, ulei ş.a.

Unde-s fabricile noastre de zahăr pe care le-am avut, unde-s fabricile de ulei de floarea soarelui, unde-s crescătoarele de animale şi păsări de altădată, crescătoriile de suine şi multe alte obiective ale industriei alimentare ale „trecutului de tristă amintire”? O să mi se spună, eventual, că le-am avut, dar că nu am avut parte de ele. Este adevărat că regimul auster ce ni s-a impus pe ultimii zece ani de guvernare comunistă, cu privire la regimul alimentar, inclusiv alte restricţii ce au influenţat hotărâtor calitatea precară a vieţii nu se poate uita şi se poate aprecia, aşa cum mereu s-a spus, drept un genocid. Nu trebuie uitat că trebuiau făcute însă sacrificii, mai mult decât profunde, pentru a ne menţine independenţa, suveranitatea şi, mai ales, unitatea şi identitatea naţională, aşa cum se dorea pe atunci.

Relaxarea de astăzi este indiscutabil binevenită, dar e greu să răspundem la obsedanta întrebare: România încotro? Ce ne rezervă viitorul, cel puţin pentru cei care încă mai cred în menţinerea specificului naţional, chiar în cel mai profund regim al globalizării? E greu de făcut predicţii cu privire, mai ales, la un viitor ceva mai depărtat, cu privire la identitatea naţională!

Revenind la articolul de ziar citat şi care se referă la sărbătorirea Zilei Recoltei de la Cornu Luncii, sunt de reţinut cel puţin câteva afirmaţii hazardate, ce nu pot corespunde adevărului. Este ştiut că, în principiu, mărfurile din comerţul alimentar se pretează la diverse soiuri de înşelăciuni – unele dintre acestea fiind cu totul dăunătoare sănătăţii omului, iar altele fiind incluse în escrocheria domeniului ca atare. Astfel, pe parcursul materialului, se face afirmaţia că o anume persoană din Moldoviţa vindea, celor ce doreau, urdă, caş proaspăt, brânză frământată etc. Aceasta la 6 noiembrie!(?) când mulsul oilor a fost întrerupt cel mai târziu pe 14 octombrie (Sf. Parascheva).

E posibil a se minţi cumpărătorul cu urdă şi caş proaspăt – ultimul produs din lapte de vacă, iar urda se prepară exclusiv din lapte de oaie!

Dar cine mulge oile iarna? Se folosesc coagulanţi artificiali, sintetici, ori chiar naturali pentru lapte de vacă, care apoi se vinde drept caş de oaie (mult mai scump) pentru cumpărătorul orăşean care, deseori, a început a nu putea face deosebirea între vacă şi bivoliţă şi, cu atât mai mult, între ciupercile comestibile şi cele otrăvitoare…

A fost prezentă instituţia „Protecţiei consumatorului” la târgul organizat în cadrul sărbătoririi Zilei Recoltei de la Cornu Luncii? Exponatele ca atare au trecut prin filtrul controlului sanitar-veterinar? Sau… nu?

Sunt întrebări pertinente, cred, mai ales în ziua de astăzi, când se vorbeşte, mai mult sau mai puţin scris, de hrana viitorului compusă din gândaci, lăcuste şi alte insecte, iar consumatorul imprudent poate deveni victima unor astfel de escrocherii conştiente şi uneori chiar inconştiente.

Este, fără îndoială, lăudabilă acţiunea de revenire la tradiţiile satului românesc sub aspectele aflate în discuţie, dar în cadrul restricţiilor ce vizează igiena, sănătatea şi mediul aferente proceselor specifice unor astfel de întâlniri ce se doresc a se desfăşura în condiţii cât mai civilizate.

Întâmplări relativ recente m-au făcut să-mi amintesc că, într-o zi de ianuarie, în plină iarnă, să mă aflu la un iarmaroc (comuna Zvoriştea, judeţul Suceava) şi, când un anume comerciant afirma că vinde caş proaspăt de oaie, dar care era de vacă după gust şi aparenţă. I-am atras atenţia că minte, chiar dacă produsul nu era dăunător sănătăţii omului. Vânzătorul m-a chemat în vagonul său şi m-a rugat să nu mai spun nimănui acest adevăr şi că este dispus a mă mitui (pe româneşte spus) să-mi ţin gura şi să părăsesc spaţiul în care-şi desfăşura activitatea comercială!(?).

Orice comentariu devine de prisos!

Altă dată, un anume ţăran din localitatea rurală în care locuiesc după pensionare, într-un moment de bună dispoziţie creată după câteva păhărele de licoare bahică, mi-a povestit cum a vândut o carcasă de câine pe post de miel pascal, în Săptămâna Mare, unui preot din satul vecin, fără ca acesta să-şi dea seama că va pune la cuptor carnea de lătrător în locul mielului!

Şi, tot în acest context, mi-aduc aminte când, cu ochii mei, am asistat la moartea unui porc castrat cam târziu ca vârstă (câteva luni bune) şi care apoi a fost comercializat pe piaţa agroalimentară din oraş de către un anume consătean din vecinătatea mea, cu avizul medicului veterinar de control al pieţei!

Aşadar, stimate cititor, cred că este necesar să ne obişnuim cu ideea că, astăzi şi oricând, în viaţă ne putem confrunta cu întâmplări şi surprize cu totul neplăcute şi chiar periculoase în legătură cu ceea ce bem sau mâncăm. Deseori situaţii neplăcute sau chiar grave sunt create de oameni inconştienţi, ignoranţi şi numaidecât rău intenţionaţi.

ROMULUS SFICHI

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: