Omagiu înaintaşilor mei

Mă uitam zilele trecute la evenimentele legate de Sărbătoarea Naţională şi m-a apucat o oarece jenă că erau mai importante ţuica fiartă şi ciolanul cu fasole decât omul, cetăţeanul, talpa ţării, cel ce face cu adevărat România, îngrămădit în spatele cordonului de jandarmi să privească armata modernă a Patriei. Aşa că m-am întors către mine să scriu despre cei ce mi-au făcut bine. Că dacă am vorbi fiecare despre oamenii integri şi reprezentativi, am avea imaginea corectă a ţării la moment de sărbătoare.

Că ţara asta nu e numai din şmecheri, borfaşi şi trepăduşi daţi toată ziua la televizor, nu e numai despre politruci morţi după voturi. Mai sunt şi oameni care pun suflet pentru semenii lor, muncitori care se scoală cu noaptea în cap să fugă la lucru, profesori care se bucură la fiecare pas înainte al şcolarilor şi doctori care îşi îngrijesc pacienţii ca pe părinţii lor.

Însă timpul s-a tot scurs fără să mă tragă de mânecă, iar eu m-am luat cu viaţa şi-am uitat să-mi exprim recunoştinţa faţă de înaintaşii mei, Constantin Tomegea, bunicul erou la Mărăşeşti, învăţătorul Vasile Tomegea, fratele bunicului, şi el decorat de regele Ferdinand pentru fapte de glorie, cel ce m-a mângâiat pe creştet şi m-a îndemnat să iubesc cartea, Constantin şi Maria Tomegea, părinţii mei. Totul s-ar fi pierdut în neant, dacă la vârsta de 5 ani mama, fie-i pomenit numele întru împărăţia lui Dumnezeu, nu m-ar fi purtat pe braţele ei vreo 7 km până la un doctor în Boroaia, căci în Bogdăneşti nu erau cadre medicale, doctor care mi-a salvat viaţa, aflată în grea cumpănă.

Mai adaug apoi cu veneraţie pe învăţătorii Teodora (clasele I – III) şi Gheorghe Roşianu (clasa a IV-a), apoi pe Doamna Eleonora Solcanu, directoarea Şcolii Generale din Bogdăneşti, din familia unchiului boroian, singura care zâmbea unui elev fricos şi de umbra lui ca subsemnatul şi în primii doi ani pe profesorul de română Ioan Maftei, ajuns apoi mare personalitate a radioului ieşean.

Refuzat după concursul de admitere la Liceul Agricol din Fălticeni pe motiv că tata nu dăduse pământul la CAP, deşi cu una dintre cele mai bune medii, am avut noroc de Doamna Aurica Nistor, învăţătoare, care m-a îndrumat spre Şcoala Pedagogică, devenită apoi Liceu Pedagogic, unde mai rămăseseră 6 locuri pentru toamnă. Altfel rămâneam la plug, la coasă, la sapă… pe care fie iertatul tata mi le pregătise, noi, din vreme. Că aşa erau vremurile, copiii de ţărani săraci având puţine şanse la şcoli înalte.

Sănătatea s-a jucat din nou cu soarta mea în anul I de liceu şi am ajuns la Spitalul sucevean, numai că un om al lui Dumnezeu, dr. Ioan Ghivirigă, văzând că nu am pe nimeni să se „intereseze“ de soarta mea, cum era obiceiul atunci, s-a îngrijit de mine ca de propriul copil o lungă perioadă de timp până a reuşit să-mi însănătoşească rinichii.

Apoi liceul a decurs normal, sub supravegherea atentă a dascălilor şi a educatorilor, mai ales a profesorului de română Vasile Dănilă şi a bibliotecarei, căci bibliotecile erau locul meu de refugiu, şi atunci, şi acum. Naşul meu, profesional vorbind, a fost, însă Dl. Prof. Mihai Lozbă, decanul Facultăţii ieşene de Filologie, cel ce m-a luat de mână la propriu după examenul de stat de absolvire a Liceului Pedagogic, actualmente Mihai Eminescu, după ce m-a auzit vorbind de Vasile Alecsandri şi m-a înscris fără multă vorbă la examenul de admitere, luat cu a treia notă din frunte fără cine ştie ce pregătire pe vremea când erau 38 de candidaţi pe un loc.

Din păcate, la română şi franceză, decanul nu avea cursuri, dar i-am simţit ochii în ceafă până la licenţă. Ştiinţa lingvistică şi cercetarea le-am deprins de la eminenţii profesori Ilie Dan, Corneliu Dimitriu şi Vasile Arvinte, cei ce mi-au apreciat strădania şi cărora n-am apucat să le mulţumesc.

N-am înţeles niciodată ce i-a determinat pe toţi aceia de mai sus să mă ajute şi să mă încurajeze. Am fost un elev, un student oarecare, îmbrăcat sărăcăcios, fără trecut, fără cunoştinţe, fără relaţii şi fără pile, dar am avut norocul să dau peste oameni adevăraţi, poate trimişi de Dumnezeu. Ei, bine, pe umerii acestora stă România şi eu m-am întors spre ei cu deplină recunoştinţă de Ziua Naţională.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: