Moment pentru noi

Înţelegem prea puţin din ce trăim. Vedem doar linia orizontului şi ne păstrăm cătuşele doar în preajma ei. O folosim ca limită, ca acel ceva peste care nu putem trece pentru că fiecare pas ne arată, stupid, tot linia orizontului. Trecem pe lângă oameni şi vieţile lor ne sunt ascunse. Privim doar măştile, ceea ce ni se permite să vedem. Primăvara nu uită să vină, liniştea biciuie când e prea linişte. Oamenii se ating din mers… se ating. Nimic din care să înţeleagă ceva. Măcar faptul că nu sunt singuri. Suntem făcuţi să vedem doar ceea ce ni se desfăşoară sub ochi. Să nu ne punem întrebări. De ce am face-o? Fiecare are probleme suficiente. Nu vrem să ne mai încărcăm cu altceva. Un ceva care să ne umple de invidie, ură sau care să ne împovăreze cu alte probleme. Nu înţelegem nimic din jurul nostru. Nu ne înţelegem pe noi. Cum am putea să răscolim Universul pentru a ne explica mai multe? De ce să scoatem capul pe geamul trenului dacă în loc de vânt putem primi un stâlp între ochi? De ce să mişcăm clipa următoare din făgaşul ei dacă e posibil să ne ofere bucăţi de fericire? Pentru ce să obţinem răspunsuri care să ne arunce în nişte întrebări pe care nu ni le dorim? Nu e plăcut să trăim în ignoranţă? Să ne lăfăim într-un dolce farniente care să ne umezească ziua cu lacrimi de tihnă?

De ce sunt eu? Pentru ce mă macină aceste întrebări? Linia orizontului meu nu este ca a celorlalţi? Câte întrebări… dar răspunsuri? Nici măcar unul, aşa forţat sau îngrijorat de supra-aglomerarea din creierul meu. Nici măcar unul. Ceva care să mă pună la pământ cu o inteligenţă lucidă şi care să mă determine să ridic mâinile în semn de capitulare.

Când am venit pe lume, m-am întrebat de ce mâinile îmi erau din cel mai moale lut, de ce ochii îmi căutau în permanenţă cerul. Mai ştiţi cerul? Acoperişul acela albastru care străluceşte mai tare decât ţigla de pe casele pentru care muncim o viaţă întreagă? Aţi uitat de el. Tipsia aceea plină de stele noaptea. Mai există stele! Şi parcă sunt din ce în ce mai aproape când înveţi să le vezi. Luminează drumurile încâlcite, desfac durerile de trup şi dezlipesc frunţile prea lipite de pământ. Vă amintiţi de iarbă? Chestia verde pe care ne tăvăleam în copilărie. Firele acelea subţiri, legate la inelar, consfinţind o altă şi altă dragoste în adolescenţă. Dar de pământul jilav de după ploaie? Mai ştiţi? E acolo, undeva, câteva petice printre betoane. Nu-şi mai are locul în urbe…

Vă întrebaţi ce vreau de la voi cu toate cuvintele as-tea fără cap şi fără coadă? Poate ajut ca măcar unul să redescopere cerul. Ar fi suficient…

O zi cum vă vrea sufletul, să aveţi!

HERMINA CRISTINA MELINTE

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: