„Libertatea zborului”

Unul din visurile ardente ale omenirii a fost acela de a învinge forţa de atracţie a pământului şi de a se ridica, precum păsările, în imensitatea văzduhului. O primă posibilitate, care dăinuie de veacuri, a fost şi rămâne călătoria metaforică, de care face uz şi scriitorul din urbea Fălticenilor Alexa Paşcu, prin volumul Libertatea zborului, ediţia a doua revăzută şi adăugită (Ed. StudIS, Iaşi, 2022). Harnicul poet şi prozator se prezintă, în neodihna lui, cu 20 de cărţi publicate în mai puţin de trei decenii, ceea ce nu e puţin lucru.

Libertatea zborului reprezintă o căutare, o zbatere lirică a poetului care sapă fântâni într-o perfectă simetrie între cer şi pământ, într-un familiar spaţio-timp, receptacul de mănoase gânduri, şi adâncul propriului eu, într-o, până la urmă, fericită contopire născătoare de poezie, având în vedere că poema Fântâna se încheie în stil labişian: Deasupra lor (a gândurilor) răsar mereu / Păsări-cuvinte, / Iar eu nu mai sânt / Decât ciutura care coboară / Întru potolirea setei / Din marile adâncuri. Cufundarea în sine până la magma incandescentă a sensurilor metaforice este urmată de erupţia acestora, păsări-cuvinte în căutare de noi orizonturi: Şi m-am desprins de pământ / Într-un zbor de cuvinte – Posibilitatea aceasta e posibilă ca o consecinţă a unui gând-aripă (răsărit / Din nuca înţelepciunii) şi dematerializării prin cuvânt.

Poetul e omul-esenţă, el se desparte de partea lui profană, legată necesarmente de glie. Părăsind cele ale lumii, care l-ar reţine într-un „cerc strâmt”, în afara semnificaţiilor nobile, autorul face o declaraţie şocantă, la prima vedere: Dar am murit / (…) / Şi m-am îngropat în mine. Doar în felul acesta se poate vorbi de libertate, în afara căreia nu există poezie autentică. Pentru poet nu există un prag, el poartă cu sine o lumină ruptă din soare, de aceea îi îndeamnă pe semeni cu o nereţinută bucurie: Priviţi-mă cu drag de acum!/ Regăsit pe noul drum,/ Eu nu mai sânt/ Decât o pasăre-cuvânt. Dar imaginea aceasta a imponderabilităţii n-ar avea suficientă „încărcătură”, dacă n-am adăuga suavitatea melodiei. La începutul volumului a fost aşezat un text intitulat E-un cântec, în patru strofe, prin care A. Paşcu încearcă să-l regăsească pe Nicolae Labiş. Primul vers din toate cele patru secvenţe se constituie ca o mărturie a dorului de întâlnire cu efervescentul poet de la Mălini (L-am căutat pe Labiş), iar ultimul reia de fiecare dată sublimul stih al trecerii în eternitate (Eu nu mai sânt, e-un cântec tot ce sânt). Şi atunci, sintagma pasăre-cuvânt e învăluită, pe lângă zborul spre înalte şi neîngrădite semnificaţii şi de fascinaţia cântării, mărturie incontestabilă a poetului devenit liră… înflăcărată: Îmi ardea inima / Ca un rug în vâlvătăi, / Şi mă înălţam spre stele / Cu aripa gândului, (…) / De atunci am pornit / Spre marea împărăţie / A cuvântului. Uneori, zborul poetului pare să aibă nevoie de un scurt popas, fără să se lase, însă, în voia inerţiei, pentru că trupul fiindu-i De cer şi de pământ (a se observa că cerul are întâietate), se află într-o continuă căutare, în mănoasa câmpie, de protectoare metaforă, Unde lanul-cuvânt / Se preschimbă de zor / În snopi de poezie. În aceste condiţii, autorul nu vrea să ştie de trecerea timpului. Simţindu-i destrămarea sub curgerea inexorabilă a nisipului din clepsidră, creatorul se retrage în lumea miraculoasă a petrecerii în veşnicia cuvântului, căci, nu-i aşa?, poezia e un miracol şi aparţine tinereţii fără bătrâneţe. Poetul, trăind într-o babilonie zornăitoare, unde trăncăneala exclude comunicarea, se retrage într-un cronotop care îi oferă protecţie şi, eventual, confort spiritual: Cobor în adâncul / Dintr-un adânc stelar, / Pentru că nu sânt / Decât o căutare de sine. / O trecere în cuvânt, exprimând ceea ce îl defineşte: Dorul, cântul şi iubirea, o trinitate poetică aflată în centrul existenţei.

Victor M. Ionescu acoperă coperta a IV-a cu un text pertinent, subliniind că „Alexa Paşcu scrie o poezie delicată, în care reuşeşte o perfectă dozare a stărilor lirice, tensiunea latentă a cuvântului izbucnind, de regulă, în final”. Sunt oferite, spre exemplificare, trei versuri semnificative: Explozie unei lungi aşteptări / A deschis vulcanul din suflet/ Lăsaţi-mă liber! Credem că cele două stări contopite (explozia şi vulcanul) sunt mai degrabă reţinute, acumularea de energie, obligatoriu pozitivă, sublimându-se în cuvinte devenite, în zborul lor sufletesc, păsări ale cerului. Ca atare suntem în faţa unei detensionări şi apoi a unei noi acumulări cerându-şi dreptul la exprimare, de obicei, concisă.

E o reluare şi o îmbogăţire ale unei cărţi, unde sensibilitatea se conjugă în mod fericit cu imaginaţia, mai ales că volumul conţine şi trei din sculpturile artistului Ion Irimescu. Facem, în final, observaţia, care nu împietează asupra conţinutului ideatic al poeziilor faptul că poetul a păstrat forma deja învechită a verbului a fi, discordantă în peisajul lingvistic actual.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: