G. Bogdan-Duică şi Bucovina

Dacă luna noiembrie este importantă pentru bucovinenii români şi pentru Bucovina, atunci ea ar trebui să fie astfel şi în legătură cu numele unui braşovean care a petrecut aici doar câţiva ani spre 1900, nici nu se prea ştie precis câţi anume, tot aşa cum nici efectul acestor ani nu este satisfăcător cunoscut şi, ca urmare, nici preţuit pe cât s-ar cuveni. În cauză e Gheorghe (George) Bogdan-Duică (1866-1934), un cărturar şi literat al cărui nume lipseşte şi din alte locuri din care el n-ar trebui să lipsească şi pe care nu propriu-zis însemnătatea operei intelectuale şi a activităţii lui publice îl lasă puţin cunoscut ori chiar neştiut, ci cu totul altele – ţinând, poate, mai curând în ce-i priveşte pe cei care îl ignoră, de un condamnabil conformism leneş decât de ceea ce ar trebui să fie călăuză în cunoaştere şi în apreciere în general. Decât, adică, tocmai ceea ce susţine crezul lui în materie a exprimat prin 1924, anume că „orice carte populară (n.n. – A.B: cu destinaţie populară) trebuie să fie absolut adevărată în tot ce afirmă, dar absolut în tot. Să-i dăm poporului purul adevăr, să-i povestim obiectiv, fără nici o tendinţă. Tendinţa poate să apară în felul cum [îi] înfăţişează pe adversari, în potenţări naţionaliste, în atribute alese ca să împingă în anume direcţii simţirea naţiei. Toate acestea sunt retorisme detestabile. Nu ne trebuiesc”.

În plasarea lui G. Bogdan-Duică în marginea interesului literar, G. Călinescu va fi avut un rol important – şi poate că nu în totalitate nedrept atunci când spune, deşi îl recunoaşte ca „cinstit om de carte” şi „om foarte cultivat”, că „gust literar nu avea deloc, iar în literatura nouă era complet neînţelegător” şi îi amendează ca păcat intelectual capital „eroarea de concepţie” constând, în principal, în supralicitarea detaliului până la „bobul de mei şi firul de praf”. Într-adevăr, ca şi numai ceva mai tânărul Nicolae Iorga, mult mai prezent în viaţa publică, sigur că şi prin anvergură – şi a cărui înrudire G. Bogdan-Duică o capătă şi pe altă cale, asta în timp ce are şi frate pe slavistul cunoscut Ioan Bogdan –, este manifest inaderent la noutatea poetică (Anghel, dar şi Blaga, Arghezi – în vreme ce îl admiră ca poet pe Nichifor Crainic), de unde, probabil, judecata lui G. Călinescu. Puţin înainte de a fi cu bătaie lungă astfel portretizat, Şerban Cioculescu îl putuse privi însă în mai multă detaşare. „Bogdan-Duică punea erudiţia pe primul plan: aceasta îl caracterizează perfect. Nu a fost, în definitiv, cel mai erudit istoriograf literar al veacului trecut?”– spune el şi îl vede „pătruns de cultul cărturarilor mari ai românismului”. Pentru Bogdan-Duică sunt nişte veritabili titani Gheorghe Lazăr, Heliade-Rădulescu, Simion Bărnuţiu, Ion Ionescu dela Brad, întemeietori de cultură naţională despre care scrie cu plecăciune. Acelaşi Şerban Cioculescu îi explică nimerit „retorismul inerent propagandei culturale şi naţionale în provinciile robite”, iar legat de faptul că G. Bogdan-Duică devine academician în scaunul vacantat prin dispariţia lui Titu Maiorescu este ocazie de înfăţişare a acestuia drept cunoscător profund al ideaticii mentorului junimist şi ca profesând el însuşi, de altfel, nu altceva decât „imperativul naţionalismului în limitele adevărului”.

Anuarul Universităţii din Cluj pe 1933-1934 îl prezintă pe Gheorghe Bogdan-Duică, mort de curând (subit, într-o cameră de hotel din Braşov, venit aici în legătură cu organizarea examenului de bacalaureat) pe poziţia a cincea a profesorilor titulari şi face cunoscute următoarele: „Născut la 21 Decemb. 1865, în comuna Braşov, jud. Braşov. Licenţiat în Litere şi Filosofie. Numit in învăţământ la 20 Sept. 1897. Profesor titular de Istoria literaturii române moderne. Decan în anul 1919 – 20. Rector în anul 1927 – 28. Prorector în anul 1928 – 29. Membru al Academiei Române, al Asoc. «Astra» (secţia literară). Preşedinte al Comisiei Căminurilor în 1920. Preşedinte fondator al Fondului de ajutor şi împrumut pentru studenţime. Suplinitor al catedrei de Estetică. Răsplata muncii pentru învăţământ cl. I. Comandor al Coroanei României. Ofiţer al Instrucţiunii Publice (Franţa). Medalia jubilară. Meritul cultural cavaler cl. I. Nr. Decretului 3214 din 1931, Brevetul 5 din 22 Septembrie 1931. Răsplata muncii pentru 25 ani în serviciul Statului, No. 257 din 10 Decembrie 1931. Încetat din viaţă la 21 Septembrie 1934”.

Cu acest din urmă prilej, săptămânalul Renaşterea din Cluj, (organ naţional-bisericesc), în numărul 39 din 30 sept. 1934, îi dedică lui G. Bogdan-Duică pagini întregi în care se pot citi aprecieri precum: „Nu s-a mulţumit să fie numai un spectator filosofic al acestui zbucium colectiv, ci s-a angajat printre cei dintâi luptători de elită ai neamului nostru, dând revendicărilor politice româneşti temeiuri mai solide prin motivarea lor istorică, literară şi culturală. Format în şcoala Tribunei, el era un apostol înflăcărat al pan-românismului, care zidit pe unitatea culturală, ca etapă logică de pregătire, va duce în clipa istorică la unitatea politică a tuturor Românilor. (…) Stânjinit în libertatea lui de mişcare, el părăseşte Ardealul (…) şi trece în Bucovina, unde face gazetărie la Cernăuţi, purtând în acelaşi entusiasm sfânt drapelul idealurilor româneşti”.

Vorbesc despre el elogios, între alţii, mitropolitul Nicolae Bălan (care şi slujeşte prohodul) şi îl priveşte „drept omul bisericii, dedicat cu trup şi suflet bisericii noastre străbune”; Al. Lapedatu, Ministrul Cultelor: „Cum a debutat la Tribuna din Sibiu aşa a fost la Gazeta Bucovinei din Cernăuţi şi a rămas la ziarele naţionaliste din capitala României: apărător hotărât, devotat, curagios şi fără rezerve al cauzelor şi intereselor naţionale şi culturale ale poporului românesc, desmorţind conştiinţele adormite şi descătuşând sufletele obidite”; rectorul Universităţii din Cluj, Fl. Ştefănescu-Goangă: „istoriograf de o sobră erudiţie, un cercetător pasionat şi fără egal al trecutului nostru literar, critic fin şi pătrunzător, ziarist şi polemist de rasă, ci mai presus de toate un răscolitor de idei, un animator şi îndrumător care poseda rara taină de a insufla tinerilor dorinţa şi energia de a frânge zăgazurile orizonturilor strivite, spre a se avânta cu tot avântul tinereţii lor în lupta purificatoare şi întremătoare a marilor idealuri culturale şi naţionale” şi „în concepţia lui, universitatea constituia unul din cele mai puternice mijloace de afirmare a conştiinţei naţionale. De aceea, tineretul trebuie crescut în cultul ideei unităţii sufleteşti a neamului şi în cultul şi în practica muncii creatoare”.

Dar îl va fi trimis şi ţinut în marginea interesului pe G. Bogdan-Duică mai ales perspectiva marcată în analize şi judecăţi de antistrăinism şi de componentele acestuia din cartea lui din tinereţe despre Bucovina şi nu numai din textul acesteia – adevărat că el fiind cunoscător al lui Eminescu, ba poate cu deosebire al acestei dimensiuni a viziunii naţionale eminesciene şi citând, în orice caz, cu evidentă plăcere din Doină ceea ce i se va fi părând, în relaţie cu lucruri bine ştiute pe seama cunoaşterii realităţilor nemijlocite, nu doar cuvântul care spune adevărul, ci, egal de important, îl spune şi expresiv, deci penetrant şi memorabil. În discuţie este Bucovina. Notiţe politice asupra situaţiei, semnată George Bogdan-Duică, apărută în 1895 la Sibiu, destinată să le facă românilor de pretutindeni cunoscută starea acestei provincii cezaro-crăieşti şi nu numai atât, nici vorbă, şi pe care bucovinenii se cuvine să o cunoască într-o lectură lucidă şi trează în acelaşi timp.

AUREL BUZINCU

Print Friendly, PDF & Email

Comentariul dvs.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: