Triptic de viaţă bucovineană

III.

Motto:

„…spre sud de Vijniţa, unde satele se răresc din ce în ce,

până nu mai nimereşti decât câte o casă-două,

cocoţată pe-o stâncă sau pitită într-un fund de văgăună,

Ţara Huţulilor există într-adevăr.

Biserică şi şcoală nu sunt în aceste cătune,

unde lupii trec tacticos prin mijlocul potecilor din ogradă”.

(Mircea Streinul, Lupul din Ţara Huţulilor)

 

După „Hora” tradiţională, unde se făceau (sau se cimentau) cunoştinţele, după nuntă – aşijderea tradiţională (chiar dacă acum nu mai pare a fi la modă) – nu putem evita momentul ultim, acela al trecerii în altă lume (de asta şi este încadrat, de oamenii cu carte, în categoria „riturilor de trecere”) şi, ca atare, al înmormântării.

Cine nu ştie cum decurge o înmormântare, măcar în linii mari? Dar ce se întâmplă la munte, pe coclauri mai puţin străbătuţi, şi încă iarna, s-a întrebat cineva? Iată că un „T. B.” ne pune în faţă tabloul unei astfel de „întâmplări”, de care nu era străin nici Iraclie Porumbescu, cât timp a fost preot la Şipot, nu departe de locul descris mai la vale. Cine se ascunde în spatele iniţialelor ne desluşeşte Pr. dr. Ioan-Paul Valenciuc, în cartea sa Preoţimea ortodoxă din Bucovina în timpul ocupaţiei habsburgice (1775-1918) (Editura Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, Suceava, 2016), de unde aflăm de existenţa lui Teofil Bocancea, vrednic păstor de suflete şi condeier, pe deasupra, care, într-un „final de partidă”, în august 1913, rămâne consemnat şi ca iniţiator al unei „Fundaţii preot Teofil şi Elena Bocancea”, în administrarea Societăţii „Şcoala Română” din Suceava, din care să se creeze burse pentru elevii silitori, dar săraci, în vederea căreia a depus suma de 5.000 coroane la dispoziţia preşedintelui Comitetului acestei societăţi, după cum ne anunţă gazeta „Viitorul” din acel an, sub titlul O faptă nobilă.

Din altă sursă, Albumul Mare al Societăţilor „Arboroasa” şi „Junimea” din Cernăuţi de Arcadie Dugan-Opaiţ (Ediţie îngrijită, prefaţă, notă asupra ediţiei, index şi glosar: Olaru Marian şi Bodale M. Arcadie, Editura Universităţii „Ştefan cel Mare”, Suceava, 2015), aflăm că protopresviterul Teofil s-a născut la 1846 în Părhăuţi, ca fiu al gospodarului Ioan Bocancea, s-a căsătorit cu Elena, fiica comerciantului din Suceava Constantin Polonic, cu care a avut măcar trei copii: Epaminonda, Temistocle şi Aurora, căsătorită în 1903 cu Ioachim Ciuntuleac, fiul arhimandritului Emanuil, de la Mănăstirea din Suceava. (Primii doi au fost figuri publice de suprafaţă şi au rămas consemnaţi în dicţionare sau enciclopedii).

Pentru că am pomenit mai sus de „condeierul” Bocancea, să-i trecem în cont, deocamdată (nu ne îndoim că a mai comis „ieşiri” în public prin presă, cum ar fi colaborări la calendare bucovinene, despre care încă nu avem ştire exactă), balada Fata banului, folclor cules din Boian publicat în revista „Familia”, de la Oradea, în 1894, în care, pe lângă idila dintre „Măriuţa banului” şi drăguţul voinicel, aflăm că: „Despre codri înspre văi/ Se răsfiră clăi-de-clăi,/ Un puhoi de duşmani răi,/ Turci ca peana corbului,/ Merge-ar drumul orbului!”, dar: „Când treceau prin luminiş,/ Sar ca şerpii din tufiş/ Voinicii cu spete late/ Şi cu săbii ridicate”. O altă contribuţie, din acelaşi fast deceniu, aflăm în ziarul cernăuţean „Patria”, nr. 276 din 1899, sub titlul Biserica din Părhăuţi, în care răsar file de poveste:

„Tradiţia spune despre biserica de astăzi din Părhăuţi, zidită de boierul Daniil Trotuşan, mai departe aşa: Biserica aceasta fiind pângărită de turci şi tatari şi neuzitată vreo sută de ani, sau şi mai bine, au crescut pe ea, în decursul timpului, o mulţime de copaci de tot feliul, precum: soci, vişini, cireşi, mesteceni ş.a., iar aceasta s-a putut întâmpla astfel: fiind biserica părăsită şi neglijată, a putrezit haizaşul, iar cu el toate gunoaiele aduse în cuiburi de paseri în podul bisericii. În acest gunoi putred s-au adus de păsări sâmburi şi sămânţă de pomi, care a încolţit, a răsărit şi a crescut în tufe şi pomi, ale căror rădăcini vânjoase au străbătut chiar prin bolta cea tare şi prin zidul gros al bisericii, trecând până-n lăuntru. La toate acestea biserica sta întreagă şi neclătită ca o stâncă uriaşă, numai acoperită de pomi verzi”.

Nu intrăm în detalii privind relatarea de mai jos, căci ea vorbeşte de la sine prin stilul îngrijit, prin atenţia deosebită la detalii, prin insolitul unor situaţii, prin generala atmosferă greu de surprins în alte împrejurări. Să-l urmărim pe parohul Teofil Bocancea, cel care, în final, trage concluzia: „La eroii Lumii li se fac onoruri cu salvele din puşcă şi bubuit de tunuri în ultimul mormânt, iar feciorilor din munte cu fluier şi cu bucium li se cântă trista jale, petrecându-i la mormânt”.

 

O înmormântare la munte

Era iarna, în luna lui decemvrie, când, în o zi devreme, se anunţă o îngropăciune în atinenţa Argel, o îngropăciune pompoasă a unui flăcău tânăr.

Se făcu deci, de cu seară, pregătirea necesară spre a putea porni dimineaţă, până-n zori, la anunţata funcţiune. A porni din zori spre a putea fini până-n seară, pentru că mortul zăcea departe, în casă, la odaia din pădure. Drum cam două-trei ore de la sătişor.

Argelul e o comună micuţă, cam la o sută de case, împrăştiate în neordine pitorească pe cele două dealuri mari care încunjură sătişorul.

De acasă se porni preotul cu cantorul, înainte de zori, cu merinde în traistă, spre a-şi asigura viaţa măcar în contra foamei. În Argel ajunserăm pe la orele 9 şi ne îndreptarăm către locul precizat, cu o zi înainte, de tatăl mortului flăcău. Aicea aşteptau deja caii înşeuaţi, cu călăuzul brumat de frigul dimineţii, spre a-i conduce pe funcţionari la locul necunoscut, colo departe, în poiana din pădure.

Călăuzul scoase din traista sa de piele două părechi de potcoave de oţel, încrucişat făcute, mari ca talpa încălţeilor, cu câte opt cuie groase, bine ascuţite, cu verigi şi curele, spre a putea bine şi lesne a le încătărăma strâns de piciorul încălţat. Călăuzul în genunchi se pleacă şi ne face semn să-i dăm picioarele. Şi, dându-le, ne leagă, cu mâna-i sănătoasă, potcoavele oţelite de talpa la ciubote, cu curele bine înţepenite. Apoi ne spune că abia după ce vom urca dealul dinaintea noastră ne vom putea pune pe cai. O apucarăm, fără trăgănare şi bine potcoviţi, la deal, însă dealul este un munte întreg. Un munte ponciş la deal, aşa că te uiţi la el ca la o biserică uriaşă. – Dar ce ai să faci? Chemarea e chemare şi funcţiunea e funcţiune. Chemarea-i înaltă, funcţiunea este grea. Chemarea-ţi dă avânt, funcţiunea te îndeamnă să te duci şi pe unde nu ţi-i voia.

Huţanul călăuz, cu sandale potcovite, cu iţarii roşi purpurii, cu sumăieşul scurt şi pălăria pe ureche, uşor ca cerbul din munte, apucă caii de dalogi1 şi suie dealul, ca un copil de şapte ani. Noi însă, deşi potcoviţi bine şi cu bote de sprijinit în mână, ne opinteam şi necăjeam la deal parecă ne ieşea sufletul din pieptul obosit. Pe la jumătatea dealului stăturăm puţin şi ne răsuflarăm, eram asudaţi, munciţi şi din gură suflam un abur gros, ca cum năbuşesc aburii pe nările cailor, trăgând la plug în zi de primăvară. Călăuzul ajunsese deja sus la culme. Dar şi noi, cu puteri noi, cu ajutorul botelor şi potcoavelor, am ajuns cam după o oră la înalta culme a muntelui ponciş. Aice, aruncându-ne iute pe cai, am pornit cu nerăbdare la locul destinat.

Înaintea-ne se aşternea un platou lat ca o apă, dar de lung ce era nu i se vedea capătul. În dreapta şi în stânga vedeam din când în când stoguri mari cu fân, bine îngrădite, munca huţanilor din vara trecută. Vite cornute, cai şi oi, mai vezi câte o căsuţă mică şi şuri cu acoperişuri lungi, unde-şi închide noaptea huţanul vitele sale. Pâraiele din vale sunt acoperite cu brazi verzi ca şi vara. Mergând aşa vreo oră sau două, o apucarăm în stânga spre gârlă la vale şi am intrat în pădurea de brazi. Of, Doamne, ce mândreaţă!, îmi cugetam. Pădurea era deasă, că nici cerbul n-ar străbate-o. Copaci bătrâni, înalţi de nu le vezi vârvul, şi groşi de nu i-ar cuprinde nici patru bărbaţi, toţi brazi înalţi, netezi şi drepţi ca lumânarea, unii groşi, dar mulţi şi subţirei, de par puiuţii celor groşi, dar cu toţii asemenea de înalţi şi verzi, o mândreaţă în lunile de iarnă, care numai în munţi a făcut-o Dumnezeu.

Mergeam cu toţii tăcând şi domnea o tăcere nocturnă. Afară de copitele cailor şi din când în când ciripitul amorţit al unei gaiţe zburdalnice şi al unui botgros, nu se mai auzea nimic. Ba chiar şi caii păşeau aşa de cu luare aminte şi aşa de încet pe cărarea îngustă din pădurea cea deasă, încât se părea drumul de zece ori mai lung de cum era el în realitate. Uitându-te în prăpastia întunerică de la vale şi văzând cărăruşa îngustă numai cât poate prinde calul, iar la deal păretele ponciş, în adevăr, să nu fie pădurea cea deasă de brazi, ţi s-ar învârti în cap, te-ar apuca ameţeala. – Călăuzul tace şi merge, şi noi după el. Deodată el stă şi ne dă poroncă să ne coborâm de pe cai, să mergem pe jos, că locul e nesigur. Ce să fie?, îmi cuget eu. Dar deodată mă uit şi văd – cărarea duce ponciş la deal, unde călăreţul cel mai iscusit ar avea teamă copilărească de a se aburca cu calul, în luna lui decembrie, pe aşa o cărare netedă, steclită de gheaţă şi ponciş, ca pe părete-n sus. Bieţii cai, mai mult pe genunchi au urcat criticul loc! Nu de flori de cuc îşi fac huţanii potcoave de suit dealuri, îmi cugetam eu, acu văd ce plătesc ele! Căci fără de astea, n-ai putea face, pe unele locuri, absolut nici un pas. Acu iar stă călăuzul, el aude glasul unui bucium şi ne explică că acu nu suntem departe de locul destinat. Ascult şi eu, aud şi eu buciumul şi, Doamne!, duios îi mai era glasul! Glas vibrinte, moale, lin şi plin de jale, parcă boceau pădurea şi munţii. Glasul cel jalnic era pentru noi totodată şi un glas de bucurie, vestindu-ne ţinta grelei călătorii. Astfel se întâlniră jalea şi bucuria, acele inşii [= însuşiri] zguduitoare, care sunt în stare de a muia şi inima de piatră a crudului tiran.

În scurt am ieşit din desime pe un platou mare, rotund şi neted ca pe masă, înconjurat de pădure. Visam a fi în Mesopotamia, în astă grădină de rai. Aicea sta căsuţa muntenească, ocolul, şurile, vitele şi întreaga avere a lui Ioan C., şi aicea zace fiul lui mort. Timpul era înaintat, timp de amiazăzi.

Buciumul înceată, iar prapurile sfinte, rezemate de streşina tiptilă a locuinţei huţăneşti, se rădică repede în sus. Preotul biencuvântând ornatele, le ia pe sine, prohodul se începe, iar după stropirea cu agheasmă şi binecuvântarea mortului, ies cu toţi afară. Sicriul se scoate de patru şi se aşază pe două lemne înaintea căsuţei. Se aprind apoi patru lumini de ceară la sicriul acoperit cu o cergă şi după cântarea ecteniei şi cetirea evangheliei de la sfântul Matei urmează o pauză. Ce să fie?, întreb eu. Se aşează masa, mi se spuse, să ne întărim puţin, căci avem drum greu şi lung până-n sat, la ţintirim. Fără multă poftire, a ocupat fiecare locul său, mâncând mălai de păpuşoi, bob, mazăre şi uscături fierte, bucate de munte în postul Crăciunului.

Doamne sfinte!, îmi cugetam eu, cum trăieşte omul prin astea locuri pustii! Mai că şi riguroasa lege nu-l atinge! Mâncările la morţi sunt sub grea răspundere aspru oprite, sunt oprite şi se execută pe unde se pot, dar până-n creierii munţilor, în culcuşul cerbilor, nu mai străbate înaltul ordin. Ba eşti bun bucuros că se întâmplă ceva hrană, ca să nu leşini de foame până în propria-ţi vatră, fie şi în a mortului casă. În un sfert de oră eram gata şi huţanii, cu un gust mai bun, ca şi cei de la ţară, finiră prânzul cum se cade.

Se dădu apoi ordin de pornit cu mortul. Cel cu trâmbiţa 15 paşi înainte, apoi cel cu sfânta cruce şi cei trei cu sfintele prapuri, preotul şi cantorul şi mortul în săcriu. Săcriul, legat bine de doi pari cu funii, avea să se ducă pe calea îngustă numai de doi, iar unde-i mai lat de patru. În momentul de pornire, scoate tatăl mortului flecău unele haine şi le dă pomană celor de faţă, drept peste săcriu. La fine aduce şi un fluier mare, instrumentul simplu prin care îşi exprimă păstorul jalea şi dorul, bucuria şi tristeţea, legat cu o basma albă, pe carele dându-l, cu lacrimi zise:

– Ţine-l de sufletul lui Dimitrie al meu.

Buciumul răsună, conductul se porneşte, după săcriu urmează întristatul tată, cu capul legat cu o basma neagră, cu ochii roşii şi plini de lacrimi. După el urmau trei oameni, rude cu mortul, care duceau de căpăstru caii, înşăuaţi şi încărcaţi cu desagi plini de merinde, lumini, pomene, colaci, menite pentru sântul prohod, după obiceiul munteanului creştin. Conductul era mic şi interesant. Buciumul, crucea, praporii, ornatele şi săcriul prin locuri pustii. O impresiune nedescriptibilă! Sunetul vibrinte din buciumul cel mare se legăna prin pădure, se răsfrângea din munte în munte, până se pierdea, colo departe în zefirul albastru. Praporile nalte, cu icoanele sfinte şi basmălile albe, fâlfâiau prin aer ca o pasere uşoară. Buciumul înceată, cantorul începe cântări sfinte: „sfinte Dumnezeule… miluieşte-ne pre noi!”. Vocile se îngânau, buciumul cu cantorul, dar slaba melodie a cântecului sfânt se părea împinsă de sunetul puternic al buciumului falnic la înaltul Creator. O tăcere profundă, întreruptă de plânsul sfâşietor al desperatului părinte, se lăţi peste imensul spaţiu al locului pustiu. Un moment sfâşietor produce plânsul unui bărbat, dar înzecit mai mult în locuri ca atari. – În codrii sălbatici cerbul saltă, căprioara zburdă, paserea cântă – şi omul să plângă? El plânge şi amar plânge!

Codrul este mare, libertate în abundenţă, dar nevoia şi necazul i-au încătuşat inima de om, şi omul plânge. Cerbul, căprioara şi paserea sunt libere, iar omul, încătuşat cu lanţul de iubire de amintirea fiului prea iubit, nu-şi poate răcori norocul dorit numai prin plâns, el plânge.

Conductul se opreşte la bradul din cărare. Un brad gros, nalt şi tufos ca o şură uriaşă. Aice se face creştineasca rugă cu evanghelia prescrisă. Îngenuncheaţi cu toţii, ascultau a preotului rugă, care se fineşte cu un „Dumnezeu să-l ierte” pe cel răposat. Cei doi ciocli, cu cuşmele de miel îşi şterg feţele aprinse, înlocuindu-se schimbiş cu alţi doi, care în urma lor veneau. Aceştia apucă iute săcriul cu povoara, legat cu funii bine de parul cel de brad. Cioclii păşesc repede, locul e pe coastă şi cărarea îngustă, n-au timp de a vorbi, ci cu povoara în spate păşesc des şi iute, rezemându-se pe ghintuitele bote din partea despre râpă. Mortul, cu săcriul atârnat de parul pe umărul celor doi, se leagănă, plutind prin aer ca şi frunza de pe apă, ca şi creanga de un vânt. Iar se aude buciumul, iar cântarea sfântă şi iar jalnicul plâns al întristatului părinte.

Conductul iar se opreşte la un brad şi mai bătrân, mai gros şi mai tufos ca cel dinainte, aice obişnuia a se odihni răposatul din săcriu. Iar se face ruga, cu evanghelia a treia, şi se fineşte starea cu un „Dumnezeu să-l ierte”. Atunci din genunchi cu toţii se scoală şi făcându-şi sfânta cruce, vreau să se pornească, iar un huţan sprinten de la spate scoate toporaşul mic şi cu el înseamnă bradul din cărare, semn de suvenire a poposirii ultime a amicului iubit. Cinci brazi bătrâni din pădurea deasă s-au înfierat adins cu semnul neuitării al tristei întâmplări.

Deodată, din pădurea deasă iarăşi se arată vârful cel de munte, cu poiana întinsă ca o ţarină întreagă. Conductul se îndreaptă spre apusul soarelui, pe spatele muntelui, drumul cătră sat. Cel dinainte suflă puternic, în buciumul său mare, o melodie lină şi moale, iar sunetul vibrinte se leagănă a jale prin vârvii de molizi. Şi aicea se fac stările cu evanghelia prescrisă, dar rugile se par mai evlavioase, crezându-ne mai aproape de ceriul.

După cel dinainte mergeau cu toţii rând, unul după altul, ca şi gânscele în zbor. Treceam pe lângă o căsuţă şi pe lângă alta, când, după a treia, stăteam pe culmea muntelui, deasupra lângă sat.

Cu toţii îşi înţepeniră bine potcoava de picior, apoi, cu băţ în dreapta, se slobod la vale pe coasta cea de munte, cu totul îngheţată. Ordinea se strică, rândul nu mai este, şovăieşte fiecare în dreapta şi în stânga, până ajung cu toţii drumul cel din sat.

Buciumul răsună, vestind celor din sat că un muntean se duce la veşnica odihnă, la ţinterimul întristat.

Conductul se îndreaptă cătră capliţa mică din ţinterimul spaţios, iar ceata se măreşte cu tineri şi bătrâni, care mulţi îl iubeau pe mortul neuitat.

Ruga se fineşte cu ceremonialul sfânt, iar săcriul se sloboade, cu funii întinse, de cei patru ciocli în întunericul mormânt. Preotul mormântul sigilează, iar cei de faţă, toţi din grămadă, aruncă ţărină în mormânt, semnul de iubire şi de ultimul adio.

Gospodarul se sileşte a astupa mormântul, iar buciumul se leagănă şi jalnic boceşte cu o voace tare, pare că ar voi să-l scoale din somnul cel de moarte pe cel ce în groapă doarme.

La eroii Lumii li se fac onoruri cu salvele din puşcă şi bubuit de tunuri în ultimul mormânt, iar feciorilor din munte cu fluier şi cu bucium li se cântă trista jale, petrecându-i la mormânt.

Soarele apuse, cerul se întunecase, era târziu noaptea când lucrul se finise.

Aşa se isprăvesc înmormântările la munte.

Ruşii-Moldoviţei, în decembrie 1895.

T.B. paroh.

[„Gazeta Bucovinei” (Cernăuţi), An. V, nr. 101, 20 dec. 1895/1 ian. 1896, p. 1-3]

LIVIU PAPUC

1 „Dalogi” se cheamă curelele de la zabele, care se ţin în mână. – adică: dârlogi, curele, zăbale.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: