Sărbătoare la Cernăuţi

Administraţia de la Cernăuţi marchează în 3 noiembrie, printr-o ceremonie cu depunere de flori şi discursuri publice, 104 ani de când o adunare populară de circa 10.000 de locuitori ai Bucovinei, veniţi din oraşe şi sate, şi-au exprimat dorinţa comună de a trăi împreună cu întreaga familie ucraineană mare şi indivizibilă într-un singur stat, precum reţine presa din ceea ce afirmă, legat de această aniversare, guvernatorul Regiunii Cernăuţi. Atunci, această Adunare Populară a Bucovinei ar fi anunţat unirea părţii ucrainene a Bucovinei cu statul ucrainean de vest şi unirea cu Ucraina Mare, iar decizia acesteia a dezvăluit Europei, la acea vreme, un act juridic important de auto-determinare naţional-statală a ucrainenilor din nordul Bucovinei.

Sigur, cuvântul guvernatorului îşi dezvăluie imediat ţinta atunci când citim că Astfel de lecţii istorice sunt un răspuns convingător pentru cei care încearcă în prezent să examineze [n.n.: probabil că o traducere grăbită sau metaforică, destul de pertinentă însă] unitatea poporului ucrainean. Vreau să-mi exprim convingerea că niciun duşman nu va reuşi să zdruncine această unitate. Cum să nu ne exprimăm dorinţa de a fi stăpâni în propria noastră casă, în propria noastră ţară şi de a ne alege singuri drumul?

La fel de sigur, Ucraina este în război contra unui agresor care a năvălit cu armatele lui ca să o denazifice şi ulterior, din raţiunile şi cu viziunea lui, să o desatanizeze şi să-i impună după aceea, cu forţa, creştină iubire de familie, drept care Ucraina, legitim, îndreptăţit în ochii mai tuturor, îşi apără teritoriul, statalitatea, identitatea, autonomia, independenţa – admirată şi sprijinită în lume, inclusiv de către vecini, inclusiv – ba chiar într-un mare entuziasm şi cu dăruire emoţionantă – în România, adevărat, probabil că sub motivaţii foarte diferite de la un admirator şi sprijinitor la altul, că aşa e lumea de când lumea, diversă în orice şi în toate. Dar, prin urmare, în miezul discursului în discuţie stau agresorul şi agresiunea şi prin el se vizează întărirea convingerii – în interior, printre cetăţenii proprii, şi în exterior, până în tabăra duşmană – că Ucraina merge neezitant înainte. Ceea ce este absolut în regulă şi absolut de dorit să se întâmple, până la victorie.

Şi tot aşa de sigur este că, deşi în condiţii de război lucrurile tind să aibă o singură faţă, o singură culoare, precum oştirea o comandă unică, există – mai cu seamă în această parte de lume, vânzolită rău, continuu şi adânc şi în care Ucraina se zbate să împlinească ceea ce alţii au împlinit, mai întreg sau mai în parte, acum vreun secol şi jumătate –, există, ziceam, când e vorba de istorie, scrisă sau nescrisă, istorii şi istorii. Versiuni, adică, numeroase, felurite, contradictorii adesea, ale uneia reale, adevărate – pe care n-o mai ştie nimeni sau nimeni n-o mai acceptă fie pentru că versiunile, luate în braţe şi ţinute strâns, o ascund, o corup, o falsifică pe cea reală după interese, patimi şi neputinţe, fie, pur şi simplu, pentru că istoria ajunge sortită a fi doar zisă reală şi adevărată şi, în fapt, ea să rămână la nesfârşit un ceva de apanajul interpretării convenabile, produsul de uz intern şi de circulaţie restrânsă al unui fel de egoism autist. Drept care, să n-o evocăm. Nu pentru că ea n-ar mai fi în stare să aducă ceea ce trebuie pus pe masă în condiţii de onestitate, dimpotrivă – ci, poftim, pentru că nicio altă istorie nu decide vreodată în mai mare măsură decât aceea, oricât de insolită, pe care o scriu şi o proclamă unii doar pentru sine şi numai puternicii pentru alţii.

Însă…

Însă faţă în faţă cu acestea şi cu altele certe care s-ar putea adăuga, agresorul Ucrainei, deci şi al guvernatorului Regiunii Cernăuţi, este şi se cheamă Rusia, iar noi ne aflăm la Cernăuţi – adevărat că la puţine zile după primul (pe care ni-l dorim şi singurul) bombardament duşman în teritoriul regiunii. Un Cernăuţi sensibil sub multe aspecte, care ar trebui cunoscut şi respectat de un tânăr (şi proaspăt) guvernator născut şi format aici, dacă nu cumva tocmai tinereţea îl face să uite ceea ce nu trebuie uitat. Atare cuvinte la atare serbare la Cernăuţi n-au cum ocoli contextul românesc şi nu pot fi ocolite de acesta. Or, România şi românii nu sunt duşmanii Ucrainei, nu examinează unitatea poporului ucrainean, nu-i zdruncină unitatea, nu-l împiedică să trăiască împreună cu întreaga familie ucraineană, stăpâni în propria casă, în propria ţară, alegându-şi singur drumul...

Există şi un tratat în privinţa aceasta – poate că dureros pentru unii, însă european şi respectat, pentru că responsabil şi, deci, civilizat este să-ţi asumi metehnele proprii şi după ce ţi-ai făcut treaba cu ele şi nu-ţi mai par de folos. Există, apoi, familii de români sau de moldoveni (că în privinţa asta Stalin întârzie să coboare de pe soclu) cărora li s-a întors acasă în sicriu câte cineva din tranşeele patriei ucrainene – iar asta în condiţiile în care fiinţei lor etnice şi şcolirii în limba părinţilor li s-au tot îngustat şi scurtat căile şi politici de stat sau numai accese ori excese ale unor guvernatori au dus la nenaturale asocieri electorale ale românilor cu rusofonii Ucrainei. Să-l evocăm pe acela căruia nu i-a mai plăcut numelui domnitorului moldovean Alexandru cel Bun stând în Piaţa Centrală pe actul de atestare documentară a oraşului? E acelaşi cu cel care a negat realitatea uneia dintre cele din urmă istorii care se mai puteau nega: masacrul de la Fântâna Albă. Iată!

Sunt dezamăgit şi regret – rănit ca într-o poveste sentimentală – gestul infatuat şi neprietenos de la Cernăuţi din acest 3 noiembrie. Nu-mi doresc, nici vorbă, victoria rusească, dar devine astfel tot posibilă întrebarea dacă cea ucraineană ar fi mai bună. Asta nicicum ca probă că ar avea dreptate preşedintele Uniunii Ucrainenilor din România care, aflat la Cernăuţi în 4 noiembrie, afirmă că atât etnicii ucraineni din România, cât şi majoritatea românilor cred necondiţionat în victoria Ucrainei şi în viitorul paşnic şi luminos al acesteia. Să se bazeze oare preşedintele UUR pe vreo statistică în privinţa acestei majorităţi a românilor? Nu ştiu, dar cred că putea vorbi corect, fără să exagereze, de o majoritate covârşitoare şi de fireşti excepţii.

AUREL BUZINCU

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: