Războiul…

Războiul sfârşitului lumii e numai un titlu de literatură de ficţiune – adevărat că, se spune, având relaţii strânse cu o istoria reală. În măsura în care, desigur, există o astfel de istorie. Însă aşa, frisonant şi fără să-i pese de efect ori, mai curând şi inspirat, tocmai contând pe obţinerea efectului, şi-a botezat una din cărţile celebre un romancier latino-american nu mai puţin celebru, Mario Vargas Llosa (Premiul Nobel pentru Literatură în 1910).

Care să fie legătura dintre titlul scriitorului peruan şi războiul… nostru?

Ezit, dar spun, totuşi, imediat, nostru. Un cântar cu intrare spontană în funcţiune arată limpede că e vorba de războiul nostru. Da, nu ni l-am dorit la poartă, trecând pe drum, şi nu ni-l dorim – ferească Dumnezeu de mai al nostru decât atât! –, nu avem nimic de câştigat din el (afară de lung prilej de vorbe şi de ipoteze), ci doar de păgubit – şi ferească Dumnezeu de mai mult, că păgubaşi ne pricepem bine să fim, o-ho, adevărat că numai fără să trăim bine, lucru la care iarăşi ne pricepem, chiar şi fără război, din resurse şi cu strădanii proprii, însă, adică, fără să murim din asta, din atâta lucru, ori măcar aşa ceva nu ni s-a întâmplat până acum decât epidermic şi pe suprafeţe şi cu adâncimi mici, reversibil.

Ne-a fost strecurat în bagaj războiul, nu e prima oară, nu pus chiar în braţe – şi ferească Dumnezeu de asta! –, dar oarecum în cârcă. Nu murim şi nu ni se alege praful de toate, cum li se întâmplă altora, prin vecini, dar nici cald cum ne putea fi nu ne este. E drept acum că şi fără război în poartă noi puteam face, cum facem continuu,de multă vreme, cu aceleaşi resurse şi strădanii proprii, să ne fie şi mai puţin cald. Atâta doar că fără război venea cert cândva primăvara şi pe urmă vara în ograda noastră, cu urzici, ştevie şi poame, fructe de pădure. Or, cu războiul în poartă, mamele tremură când speră că vin primăvara şi vara, copiii îşi pun tot felul de probleme, unele chiar fără soluţie şi vorbesc de ele în somn, oriunde s-ar afla, iar o tot mai semnificativă mulţime de mame prezumtive şi de taţi posibili amână cu teamă să devină ceea ce îşi doresc şi e natural să devină.

Ei, şi tocmai de aceea războiul nostru. Nedorit, fără vreun câştig, dimpotrivă – dar asta, iată, se face astfel încât nu importă deloc. Şi multe alte motive s-ar mai putea invoca în sensul acesta – cel din urmă, cel mai simplu, mai uşor, dar, de fapt, oricât de serios şi de grav, fiind acela că ne lucrul priveşte. Chiar numai întrucât, în ţesătura în care ne aflăm, nu avem încotro – şi nu avem! –, întrucât nu se poate altfel.

Însă un cu totul alt fel de nu se poate altfel decât cel prin care în Kremlin se explică şi se legitimează ceea ce a devenit şi este războiul nostru.

Şi tocmai aici mi se pare că ne întâlnim – nu ştiu dacă şi util practic, dar benefic intelectual pare cert – cu Llosa şi cu Războiul sfârşitului lumii. În fapt, sfârşitul pe care îl vizează scriitorul sud-american nu este al lumii înseşi – iar asta nu doar pentru că de asemenea performanţă tehnică şi în materie de nebunie omul nu ar fi încă în stare la finele veacului XIX, vremea în care romanul îşi are proiectată acţiunea. În condiţii de vieţuire sub presiunea agresivă – mistificatoare, deformantă, deturnantă – a ideologiilor şi a apanajului complex şi complicat al acestora, implicând propagandă, îndoctrinare, crez, credinţă, constrângere prin pârghii subtile şi acţiune, inclusiv reprezentare, sub constrângere etc., spune între altele romanul, nu există lume propriu-zisă, reală şi obiectivă – şi, mai ales, omul prins în atare mreje, de fapt omul care populează cel mai frecvent lumea şi alcătuieşte cel mai adesea comunităţile de orice fel, nu ştie asta. Pentru acest om foarte răspândit pretutindeni – şi numai aparent ori poate că şi de-adevăratelea mai prezent, dar asta nu cu cine ştie ce semnificaţii, în suburbiile civilizaţiei –, Lumea este exclusiv lumea lui. Lumea este, adevărat că în proporţii şi densităţi diferite, proiecţia lui – asumată, absolutizată, exclusivistă, intolerantă, oricând, oricum şi oricât apărată şi impusă altora, iar asta în nedetaşare, adesea fără habar de toate acestea sau într-un habar ignorabil. Iar dacă undeva şi cândva dă iama spaima sau chiar ameninţarea reală a sfârşitului lumii, nu moare, de fapt, Lumea, ci o lume, lumea cuiva anume.

Nu e de spus, fireşte, decât uşuratic doar o lume, doar lumea cuiva anume. Lucrurile sunt complicate şi nu se simplifică dacă devenim conştienţi de situaţie. Nu e niciodată uşor de ştiut – şi de ales – care lume trebuie să moară, iar pe de altă parte, orice astfel de moarte este păgubitoare şi dureroasă. Poate că tocmai de aceea au trecere mai mare ideologiile care, proorocind în domeniu, proclamă opţiuni aducându-şi în sprijin fie legităţi naturale, fie voinţa divină. Oricum însă, ne aflăm la nivelul cultural la care, fără excepţie, dacă trebuie salvgardată o lume, aceea e lumea mea, iar dacă trebuie să moară o lume sau o lume e cauză a răului în lume, aceea nu este lumea mea şi destul de adesea, precis, aceea e lumea ta sau, şi mai puţin spre lauda culturii în care trăim, lumea lui.

Iată, în câteva exemple de dată recentă, şi ce se zice în actualul război al sfârşitului lumii: Moscova avertizează lumea că Ucraina se pregăteşte să folosească o „bombă murdară” şi aduce ca dovadă o poză din Slovenia datând din 2010 în vreme ce Ucraina, pe teritoriul căreia, într-o „operaţiune specială”, se află în excursie de agrement, de 250 de zile, nişte multe zeci de mii de militari însoţiţi de tehnică de pace şi prietenie slavo-creştină, pentru că, susţine calm şi mirat Vladimir Putin, de fapt, Ucraina şi Rusia sunt un singur popor separat în state diferite prin circumstanţe istorice arbitrare şi, deci, „statul ucrainean” şi „poporul ucrainean” sunt simple ficţiuni, un fel de glumiţe, iar în context, în virtutea unor bune şi oneste deprinderi, Rusia notifică Statele Unite cu privire la planurile ei de a efectua exerciţii anuale ale forţelor sale nucleare…

Pentru o şi mai grăitoare fixare ideatică pe corpul modernităţii, Moscova şi-l asociază în exerciţiul ei de autodefinire pe şeful cecen Razman Kadârov care, sub scutul dronelor iraniene şi milos şi duios din fire, proclamă nici una, nici alta decât jihadul contra satanismului ucrainean – o fază emancipată filosofic a mai vechii denazificări a Ucrainei, motivată prin faptul că „acolo, în Occident, satanismul lucrează în mod deschis împotriva Rusiei”. Şi înalţi oficiali ruşi îi preiau imediat ideile. Astfel, după secretarul adjunct al Consiliului de Securitate al Rusiei, Aleksei Pavlov, „Biserica Satanei”, care „s-a răspândit în Ucraina”, este „una dintre religiile înregistrate oficial în Statele Unite”, iar „cei aflaţi la putere la Kiev au fost primii care s-au transformat în fanatici militanţi, ale căror opinii sunt direct opuse oamenilor normali”. Patriarhul Bisericii Ortodoxe Ruse, Kirill, îl declară pe preşedintele Federaţiei Ruse, Vladimir Putin, „luptător împotriva lui Antihrist”. Pentru filosoful Aleksandr Dughin, unul dintre ideologii preşedintelui rus şi care susţine „natura satanică a civilizaţiei occidentale”, acesta este „un război al raiului împotriva iadului. Acesta este un război al războinicilor angelici. Acesta este un război al vasalilor Arhanghelului Mihail împotriva diavolului”. „Noi suntem Sfânta Rusie, după cum spune Sfânta Patriarhie. Iar împotriva noastră sunt forţele lumii, de un rău istoric şi absolut” mai afirmă el curat filosofic, creştin şi modern. Drept urmare, se vorbeşte că universităţile ruse ar urma să introducă o „disciplină ideologică” oficială, pentru că „Tinerii ar trebui să înţeleagă ideologia: unde merge Rusia şi de ce”: „Occidentul putrezeşte, a stricat constant Rusia, dar timpul i-a trecut, avem un viitor mare, o istorie şi o cultură bogată. Trebuie să folosim momentul de criză şi să obţinem totul din el”.

Şi toate în vreme ce, de partea cealaltă, premierul unui guvern care se vrea luat în seamă susţine că Rusia „va trebui să răspundă” pentru „încălcările barbare ale legilor războiului” în Ucraina. Adevărat că asta în timp ce presa scormonitoare numără derogările de la interdicţiile Bruxellesului acordate de unele guverne europene pentru afacerile cu Moscova…

AUREL BUZINCU

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: