Şcoală şi şcolire la 1885

Să spunem mai întâi că suntem, la această dată, în tânărul Regat al României şi nu altfel decât împreună cu acelaşi gazetar Caragiale – prestând acum, după ceva mai bine de patru ani de tăcere purificatoare, la o foaie liberală. Care foaie liberală polemizează cu una aproape liberală în cestiunea instrucţiei poporului.

Practicile progresiste scot la iveală dezastre pur reacţionare: măsurătorile resortului ministerial, condus de puţină vreme de Dimitrie A. Sturdza, indică o rată a analfabetismului de 94%. Enorm, fireşte, dar adevărat şi desigur că bun prilej de reproş pentru incuria guvernului în materie. Gazetarul susţine însă, nonconformist şi frisonant, că această cifră nu dovedeşte – izolată – nimic. Şi, nu mai puţin nonconformist şi frisonant, dar şi ingenios, argumentează convingător: din compararea datelor statistice anuale în materie rezultă că suntem în progres cu împrăştierea primelor cunoştinţe în popor. Nu stăm bine, este adevărat, progresul în materie e neîndestulător dacă populaţia şcolară a ajuns la 5% în 20 de ani. Dar există cauze la vedere pentru situaţie şi explicaţii pertinente, musai de luat în seamă pentru cine vrea realitatea, iar nu doar scărmăneala politică. Ele ţin în primul rând de felul legiuirii şi de natura celui pe care reglementarea îl vizează. Şi explică: prin lege, fiecare absenţă şcolară e amendată cu 10 bani – ceea ce însă ar avea de rezultat sporirea veniturilor statului, iar nu a populaţiei şcolare. Asta în timp ce, corect punctează gazetarul, articolul respectiv din lege n-a avut în vedere un câştig fiscal, ci obligativitatea învăţământului primar. Or, ţăranul român, pe seamă căruia sunt puşi cei 94% din analfabeţii Regatului (!), poate da 10 lei pe an mai mult – aceasta am văzut-o şi o ştim din experienţă –, dar nu se poate lipsi de ajutorul copilului la munca câmpului şi la paza vitelor. Şi adaugă – având unde să fi cunoscut lucrurile chiar la rădăcina lor şi în temeiul unei viziuni, rareori expuse de Caragiale direct, conform căreia căruţa trebuie mişcată fără a fi răsturnată: în marginile posibile, se face tot[ul] pentru cultura poporului, şi nu fără roade (!), iar comparaţiile dintre starea în această privinţă a României şi a altor state, înclinaţie veche şi la nesfârşit generatoare de pripeli cu rezultate pe măsură, sunt catalogate ca mirobolante.

Gazetarul Caragiale, acum liberal şi angajat într-o polemică interliberală (care însă, după o modă politică perpetuă, vizează în fapt puterea, iar nu în primul rând adevărul), rămâne junimist – combate, adică, maiorescian formele goale şi susţine gradualismul lui P.P. Carp. Diagnosticul lui, privitor atât la situaţie, cât şi la graba reformistă, putând părea oricum, este doar corect, onest şi curajos. De altfel, de aici, şi raţionalitatea rece, şi nonconformismul lui: un mers vertebrat printre valurile unei dezbateri publice despre care va spune că e afectată de o gravă boală contagioasă.

Iată cum arată după el adevărul: …există în Europa occidentală, cu care voiţi numaidecât să ne comparăm, un Stat care să n-aibă încă 50 de ani de existenţă ca stat? Vreţi numaidecât să ne potrivim cu Saxonia şi cu Wurtembergul, ai? Cu Italia, nu-i aşa? Toate roadele dezvoltării seculare a Occidentului aţi voi să le culegem de-a gata în România, să le găsim aşa, bătând în palme? D-voastră credeţi că oamenii se pot îndopa artificial cu cultura repede şi pe nemistuite, cum se îndoapă păsările cu tulumba? Să rechiziţionăm toţi copiii de ţăran şi să-i vârâm în şcoli, pentru ca să scază numărul analfabeţilor deodată cu 25%? Dar nu vedeţi că este absurd ce pretindeţi d-voastră? Şi ştiţi pentru ce e absurd? Pentru că nu cunoaşte-ţi ţara Românească (s.a.). Pentru dv. ţara se coprinde în coloarea de roşu a Bucureştilor…

Se înţelege că ceea ce combate – şi să-l contrazică cine poate! – este o variantă de epocă a lui Vrem o ţară ca afară, ca şi, desigur, la pachet şi tot în variantă de epocă, pretenţia de a te califica pentru ocuparea funcţiei de ministru, să zicem că la Transporturi, dar nu numai, însă nu prin vreo excelenţă probată a profesiei la practicarea căreia îţi dau dreptul studiile mai bune sau mai modeste pe care le-ai parcurs, ci prin pasiunea pe care ai fi avut-o încă din copilărie pentru căile rutiere.

Între altele, îşi continuă realist Caragiale expunerea, aşezarea risipită a comunelor noastre este un lucru real, care zădărniceşte şi instrucţia publică rurală şi în genere administraţia comunală şi judeţeană. Ca să cheme pe un om la primărie, vătăşelul merge de dimineaţă de-l caută peste şapte dealuri şi-l găseşte tocmai seara. Vara, copilul are treabă la lucru, pentru că dacă vara nu lucrează, piere de foame iarna; vara copilul trebuie să pască vitele, să le păzească să nu i se piarză ori să-i cază la gloabă; iarna, apoi, ca să meargă la şcoală, trebuie să plece pe-ntuneric de-acasă şi să se întoarcă noaptea… Şi deşi tot mai mulţi – progresişti mai ales – n-ar crede-o, mai sunt unii care nu s-au şcolit în vremea lui Caragiale, ci mult mai încoace – de căutat printre inutilii şi agasanţii care au ridicat ca proprietari, producători şi beneficiari, tot fără să-i întrebe nimeni, centralele electrice de diferite feluri, au scobit fundul pământului căutând minereuri, cărbuni, petrol şi gaze… – şi care îşi aduc bine aminte de atare realităţi din Carpaţi şi de sub aceştia.

Între timp, de bună seamă, regimuri felurite au înghesuit în România comunele prin sistematizare liber consimţită, dar mai ales forţată, le-au compactat, au construit şcoli şi uneori le-au desfiinţat pe cele existente – din educative raţiuni de ordin contabil –, au făcut drumuri şi uneori le-au şi asfaltat ici şi colo, au angajat profesori tot mai pregătiţi câteodată, salarizaţi însă numai prin excepţie cu mai mult decât echivalentul salariului mediu pe economie şi, deci, al unui punct de pensie, au pus directori şi inspectori, ca şi miniştri şi şefi de autorităţi, cu şi fără concurs, însă mereu după sănătoase şi practice criterii politice, au achiziţionat microbuze şcolare de mare trebuinţă la Primărie, au făcut să apară mămicile cu un tatuaj şi un cercel oriunde şi care, chiar în temeiul acestei înzestrări, inspectează şi trag la răspundere pedagogic, ştiinţific şi disciplinar educatoarele şi învăţătorii şi, dacă e cazul, pe oricine, până la corpul profesoral universitar, şi altele şi altele, toate inovative, moderne, doldora de progres şi de efecte certe ale progresului, precum, să zicem, „centrarea pe elev”, ca şi cum şcoala avusese înainte centrare solară, şi alte şi alte numeroase atare gângănii conceptuale înghiţite pe nemestecate pe sub obloane de băcănii occidentale şi tot pe nemestecate slobozite să umble la liber prin tarlaua noastră ca să ţină locul, sclipicioase, învăţăturii despre strămoşi, despre tradiţii, specific şi identitate, care sunt musai şi cei dintâi duşmani ai progresului şi al căror loc e în cel mai bun caz în muzeul cu care se laudă, fără să priceapă ceva, alesul nostru tocmai prin asta priceput la de toate etc. –, încât şcoala noastră de azi merge bine.

Unde, încotro? Vom afla asta mai târziu, când să sperăm că nu vom fi toţi la munci de numai un singur fel prin urbile şi suburbile Europei – zvăpăiate şi infinit mai atractive decât plicticoasa şi învechita învăţătură de acasă. La o adică şi în fond, azi nu mai există analfabetism şi analfabeţi, ci analfabetism funcţional. Că doar analfabetismul progresează şi el.

AUREL BUZINCU

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: