Cea mai recentă apariţie editorială, postumă, a lui Mircea Motrici, cu titlul „La porţile timpului. Dialoguri cu mari duhovnici”, vede lumina tiparului tot prin grija D-nei Rozalia, aceeaşi devotată editoare, fosta soţie a autorului (decedat în urmă cu 15 ani), regretatul slujitor al verbului rostit sau/şi scris, căruia, de fiecare dată când îi vedem numele pe o carte, tresărim ca şi cum imaginea foto de pe ultima copertă, înfăţişându-l pe reporter „în exerciţiul funcţiunii”, ar fi aievea. Apărută la editura suceveană „Crimca”, cu binecuvântarea IPS Părinte Calinic, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, cartea reuneşte un număr de 7 (şapte) dialoguri cu prestigioase feţe bisericeşti care au binevoit să răspundă solicitărilor reportericeşti ale nedezminţitului scriitor şi ziarist care a fost neuitatul nostru udeştean, singurul din această lăudabilă breaslă profesională care a transmis, vreme de o săptămână, pe lungimile de undă ale postului naţional de radio România Actualităţi, direct din mediul Sfântului Munte, de la Schitul românesc Prodromu. Reporterul nostru a poposit vreme de 7 (şapte) zile, într-o experienţă profesională unică (după ştiinţa noastră, cel puţin la noi, în cadrul Bisericii Ortodoxe Române), concretizată, ulterior, şi editorial într-o minunăţie de carte, cu titlul, pe cât de simplu, tot pe atât de elocvent „7 zile în Athos (Suceava, 1998).
În această carte de dialoguri, insolită în peisajul nostru editorial, Mircea Motrici a izbutit să adune „cuvinte de folos” spiritual, adresate tuturor credincioşilor ortodocşi care năzuiesc spre aleasă mântuire sufletească împărtăşită direct de la surse dintre cele mai autorizate cu putinţă, Mănăstirile sucevene Putna şi Slatina, Mănăstirea Sihăstria (Neamţ) şi Muntele Athos. Inspiratul reporter care a fost scriitorul Mircea Motrici a izbutit să adune în preajma microfonului său, pentru a colecta alesele cuvinte de folos sufletesc, pe IPS Pimen Suceveanul, pe PS Gherasim Putneanul, pe Arhimandritul Iachint Unciuleac (stareţ al Mănăstirii Putna), pe Arhimandritul Dionisie Udişteanul de la Mănăstirea Slatina, pe renumitul Arhimandrit Ilie Cleopa (de la Mănăstirea Sihăstria, Neamţ), pe Ieroschimonahul Dionisie Ignat şi pe Protosinghelul Petroniu Tănase (ambii din Sfântul Munte Athos).
Tematica dialogurilor – provocată, se înţelege, de reporter, în funcţie de disponibilităţile intervievaţilor (aleşi în prealabil) şi, mai întâi, de interesul publicului beneficiar – vizează, de regulă, coordonate spirituale în sensul cel mai înalt, dar şi cel mai direct, al cuvântului, atâta vreme cât sistemul de referinţă al „provocărilor” reportericeşti şi, mai ales, al răspunsurilor au în vedere dimensiuni şi informaţii pendinte de viaţa umanităţii în relaţie, mai mult sau mai puţin mediată, cu transcendentul sufletesc, id est, cu universul divin din sufletul nostru. Ceea ce impresionează prioritar la dialogurile cu cei doi duhovnici athoniţi, ieroschimonahul Dionisie Ignat („din schitul Colciului”, Mănăstirea Vatopedu) şi protosinghelul Petroniu Tănase, stareţ la Prodromul românesc, este exemplarul lor patriotism şi ataşamentul necondiţionat faţă de Ortodoxie (la iereoschimonahul Dionisie Ignat apar accente polemice, faţă de papalitatea istorică, fără menajamente: „niciodată papa nu a făcut vreun bine ţării noastre, România”, p. 92), iar în ceea ce priveşte destinul ţării şi al poporului român, mesajul părintelui iereoschimonah Dionisie Ignat este (în 1996) cât se poate de tranşant şi binevenit: „Dorim din tot sufletul ca ţara noastră să fie la înălţimi duhovniceşti, iar conducătorii naţiei să aibă grijă de popor, aşa cum părinţii au grijă de copii, să nu sufere nimic. Sunt datori să nu se gândească numai la buzunarele lor. Să se gândească mereu că sunt puşi de omenire pentru a avea grijă de ea. Bucuria noastră ar fi să auzim că merge bine atât Biserica Ortodoxă, cât şi naţiunea română din scumpa noastră patrie” (p. 95).
Cu celălalt duhovnic athonit, protosinghelul Petroniu Tănase, aflat atunci, în anul 1994, stareţ la Schitul românesc Prodromu, dialogul îmbracă mai multe straie, tot duhovniceşti şi ele, desfăşurându-se în medii mai adecvate unei discuţii intermediate de cărţi şi straturi de flori –, biblioteca schitului care adăposteşte totuşi „peste 6000 de volume – cărţi pentru împlinire duhovniceasă”, „cărţi de lectură din scrierile Sfinţilor Părinţi”, câteva dintre ele fiind o «sinteză a pământului românesc»: Pravila din Oltenia, Biblia din Muntenia, Cazania din Moldova şi Noul Testament din Transilvania. Toate provinciile româneşti sunt reprezentate în biblioteca schitului, prin cărţi vechi de mare valoare” (v.p. 98), precizează părintele protosinghel Petroniu Tănase, stareţ al schitului la timpul acela (anul 1994) şi pasionat, redutabil cultivator de flori, despre care mărturiseşte că „Florile au fost întotdeauna un dar deosebit al lui Dumnezeu pe pământ”, argumentându-şi aserţiunea precum urmează:
„Maica Domnului este cântată ca şi crinul cel cu dulce miros. Arhanghelul Gavriil, când îi duce vestea cea bună, este înfăţişat în icoană purtând în mână un crin. […].
Apoi, sunt o serie de flori mirositoare, cum este busuiocul, zmeurica şi alte flori, despre care o creştină evlavioasă spunea că acestea au un miros atât de frumos, pentru că au crescut în grădina în care se ruga Învăţătorul Hristos. Florile au venit ca o împlinire a unor lucruri care nu fac apel la trebuinţele strict pământeşti, ci sunt desprinse de grijile acestea. Ele vin ca o invitaţie pentru frumuseţe şi pentru bucurie. De aceea oamenii le folosesc în toate împrejurările vieţii lor. Le folosesc când au o bucurie mai deosebită, la naştere, la botezuri, la nunţi, dar şi la înmormântări. În toate zilele de sărbătoare omul foloseşte florile.
De aceea Biserica, vorbind despre sfinţi, spune că sunt florile cu bună mireasmă. Raiul este închipuit tot aşa, ca un loc care este plin şi împodobit cu flori frumoase. Florile reprezintă un capitol din frumuseţea raiului. Omul are menirea de a scoate urâtul, putregaiul din lume şi de aceea uneori caută forţa prin puterea florilor” (p. 101).
Multe „cuvinte de folos”, cu referinţe la viaţa cea de obşte, dar şi cu conotaţii deosebite pentru viaţa noastră duhovnicească, găsim în scrierile lui Mircea Motrici cu relaţionări la universul credinţei şi de aceea recomandarea de a se şti aceste scrieri („7 zile în Athos”, cu deosebire) reprezintă, credem, un sfat cu binevenite valenţe creştine, ce trebuie neapărat urmat de oricine este interesat de sănătatea minţii şi a sufletului.
Trecând acum la spaţiul intern al Ortodoxiei Româneşti, trebuie să subliniem că din cei şase mari duhovnici chestionaţi de evlaviosul nostru reporter, doi au devenit, între timp – după ce au oficiat ca ghizi la Putna Marelui şi Sfântului Voievod Ştefan – ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române : IPS Pimen, arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, şi PS Gherasim Putneanul, episcop-vicar al aceleiaşi eparhii. Fireşte, referinţele principale din cuvintele celor doi ierarhi au ca temă principală această sacră ascultare de ghid ştefanian. Astfel, IPS Pimen rememorează :
„Când eram ghid la Putna şi mergeam cu grupurile, nu numai de români, ci şi de străini, care cunoşteau foarte puţin despre Ştefan cel Mare, mulţi îl confundau cu Ştefan al ungurilor. Dar în faţa mormântului lui Ştefan cel Mare erau cuprinşi de un duh de reculegere. Toţi stăteau ca în faţa unui loc cu adevărat sfânt. Aceasta înainte de a spune eu câteva cuvinte. După ce le spuneam eu câteva cuvinte, înţelegeau şi mai bine. Deci atât de evidentă este starea de sfinţenie a lui Ştefan cel Mare, starea de sfinţenie a mormântului lui, încât impresionează, pătrunde sau cucereşte pe orice om care păşeşte şi zăboveşte câteva clipe în faţa acestui mormânt, pe care Mihai Eminescu l-a numit «Altarul conştiinţei naţionale»!” (p.147-148).
Iar PS Gherasim Putneanul se situează pe aceleaşi lungimi de undă ale credinţei şi simţirii româneşti în duhul ortodoxiei, atunci când mărturiseşte că „cea mai mare bucurie pentru mine, ca cel venit aici, a fost să ţin aprinsă candela la mormântul lui Ştefan cel Mare cinsprezece ani şi jumătate ca stareţ şi ghid” (p. 198) ; apoi PS Gherasim Putneanul precizează: „Primul lucru care trebuie ştiut este că Ştefan cel Mare a fost un credincios adevărat şi faptul că el prin credinţă a răzbit, se ruga înaintea fiecărui război şi mergea cu duhovnicul lui pe câmpul de luptă. Ştefan cel Mare a avut credinţă multă. Se ştie prea bine că, după fiecare bătălie, după fiecare reuşită, ridica o biserică” (p.199).
Sunt acestea convingeri pilduitoare, izvorâte din fluxul credinţei cu care cei doi mari duhovnici şi ierarhi au pornit la drum pe calea ascultării pe care şi-au asumat-o cu toată fiinţa lor, pentru totdeauna.
Dar cea mai elevată şi mai fermă mărturisire de credinţă întru împlinirea ascultării de ghid la ctitoria lui Ştefan cel Mare şi Sfânt şi la mormântul său, o veritabilă prelecţiune elevată, în stil popular, o reprezintă răspunsurile preacuviosului Arhimandrit Iachint Unciuleac la două interviuri pe care Mircea Motrici a avut şansa binecuvântată de a i le înregistra pe banda magnetică a reprtofonului. Răspunsurile Părintelui Iachint au şi suflu afectiv, şi încărcătură raţională, şi stau sub semnul inconfundabil al înţelepciunii, cum s-ar putea zice. Iată :
„Istoria nu este decât o carte a vremii, care ne învaţă să urmărim virtutea.” […] „Dacă este vorba de personalitatea lui Ştefan cel Mare, cred că marele domnitor este pentru noi simbolul demnităţii, al virtuţii şi al credinţei înaintaşilor noştri”. […] El avea ceva comun cu stejarul. I-a plăcut acest copac falnic ce reprezintă trăinicia, permanenţa noastră pe acest teritoriu” […] „Ştefan cel Mare se încadrează acum între fericiţi, pentru că a creat o epocă pentru tot continentul european.” […] „De fapt, poporul de mult timp l-a numit sfânt. Noi am confirmat acum că este cu adevărat Mare şi Sfânt prin faptul că a creat valori pentru întreaga civilizaţie a Europei din acea vreme.” […] „Ştefan nu a încetat să ne vorbească din liniştea mormântului său.” […] „În definitiv, ce cerem? Nişte drepturi. Nu cerem nimic străin, ci doar ceea ce este al nostru.” […] „Putna are două altare: un altar al credinţei strămoşeşti şi un altar al conştiinţei naţionale.” […] „Putna a rămas un templu al conştiinţei naţionale şi al culturii” (p. 43-70, passim).
Din zestrea de înţelepciune duhovnicească a arhimandritului Dionisie Udişteanul de la Mănăstirea Slatina, ctitorie a lui vodă Alexandru Lăpuşneanu, vom reţine doar câteva „cuvinte de folos”:
„Viaţa omului pe pământ este luptă şi frământare, năzuinţă continuă de a ajunge în lumea desăvârşirii morale, înaintea lui Dumnezeu, care ne-a creat după chipul şi a lui asemănare, turnând în noi sufletul de viaţă dătător” (p. 134).
În fine, de la mult şi plăcut sfătosul preacuvios arhimandrit Ilie Cleopa, acest sfat pentru rugăciune:
„Fă aşa că-i bun! Măcar un ceas să aveţi dimineaţa. Măcar un ceas dimineaţa, şi unul seara. Dar în timpul zilei să aveţi rugăciunea minţii. Care-i rugăciunea minţii? Iaca, vezi c-o ştiu, săracii! Preaîndumnezeitul Grigorie Palama ce spune? «Toţi creştinii care au dumnezeiescul botez sunt datori în toată vremea şi în tot locul să aibă rugăciunea minţii cu dânşii». Care-i rugăciunea minţii? «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul sau păcătoasa! Să-l ai pe Domnul Iisus cu tine»” (p. 31).
În fine, chiar şi aşa, selectând foarte restrictiv, tragem nădejde că se va fi putut înţelege, cel puţin pentru credincioşi, dar nu numai pentru dânşii, că această carte a lui Mircea Motrici, „Dialoguri cu mari duhovnici”, pe care Doamna Rozalia Motrici ne-o pune în faţa ochilor cu atâta generozitate, se constituie într-un binevenit popas spiritual, prilej de meditaţie, de plăcută şi de folos omului zăbavă, cum ar zice înţeleptul cronicar Miron Costin.
NICOLAE CÂRLAN
Comentarii