Cu războiul în poartă (VI)

Îndemnul lansat către cetăţenii statelor „neprietene” de la etajelele superioare ale Kremlinului – „Trageţi-i la răspundere pe inculţii voştri, iar noi vă vom auzi” (Dmitri Medvedev) – este de o perfidie primitivă şi conţine o mare şi inconfundabilă doză de specific. E de felul participării cu morgă la o discuţie despre modă şi rafinament vestimentar a cuiva îmbrăcat în suman peticit şi încălţat în opinci cu nojiţele şi gurguiul roase peste vară de câini prin şopron. Dar el proferă, poate că tocmai de aceea, o uriaşă ameninţare – una deliberat voalată subţire, îmbrăcată cât să nu poată fi trecută cu vederea, astfel formulată încât să-i plesnească peste ochi şi să-i zăpăcească pe unii şi altora să le promită, în acelaşi timp, ceea ce aceştia ar aşteapta şi, se insinuează, le-ar face plăcere să primească. O ameninţare obligatoriu, adică, de luat în seamă – avertizând, destul de deschis până la urmă, în legătură cu ce e în plan, cunoscut şi el şi pus frecvent în aplicare. Însă dincolo de acţiunea în sine, certă, la care ameninţarea se referă, formula trebuie să sporească suplimentar, printr-o aroganţă, presiunea şi tensiunea în tabăra adversarilor. Scopul limpede al folosirii acestui fel de armă de atac cu ţinta în teritoriul fiinţei profunde este acela de a provoca tulburare, ameţeală, derivă prin activarea slăbiciunilor, spaimelor, complexelor şi, mai departe, de a obţine, pe acest fond, concesii şi, poate, cedare.

Rusia caută să profite, în ultimă instanţă, exact de ceea ce i se reproşează că nu are, democraţie, şi o face atacând, cu arme de precizie îndelung rodate şi cu desant experimentat, în zona celulei vulnerabile a regimului autentic democratic: teama în sine de asta întâi şi, pe urmă, nemulţumirile reale şi vânzoleala pe care i le pot provoaca votantului occidental comod, egoist şi ignorant lipsurile apărute brusc şi uşor de pus, mai ales cu ajutor şi sub îndrumare de specialitate, pe seama politicianului dependent total de susţinerea publică şi a guvernării cu hibe, chipurile, de orientare şi decizie. Face, adică, ceea ce a făcut mereu măcar în ultimul secol, cu o ştiinţă neîntrecută de profitor al situaţiilor de dificultate ale „neprietenilor” şi nu numai: strecurare în casă străină prin crăpăturile de sub sub prag, de sub fereastră şi din temelie şi execitare de influenţă acolo, printre locatari, pentru a le obţine susţinerea în satisfacerea, ca să vezi, a unor nevoi şi interese comune la împlinirea cărora ea şi-a asumat misiunea să vegheze…

În aceeaşi gamă, foarte recent, ministrul rus de externe, Serghei Lavrov, crede că „liderii moldoveni vor face ceea ce trebuie dacă vor înceta jocurile geopolitice impuse de Occident şi se vor gândi la interesele acelor oameni care trăiesc unul lângă altul”, iar din acelaşi minister, suava Maria Zaharova, purtătoare de paşnic şi blând cuvânt, se adresează conducătorilor României: „Spuneţi poporului vostru şi lumii întregi cum stau cu adevărat lucrurile. Nu vă fie frică. Trimiterea repetată de arme naţionaliştilor ucraineni, cu care aceştia să lupte împotriva propriului popor, nu face decât să prelungească conflictul (în caz că Bucureştiul nu ştie asta) şi duce la şi mai multe victime”. Sigur, problema ca Rusiei să-i pese şi  de alţi „oameni care trăiesc unul lângă altul”, precum şi de „şi mai multe victime” nu se pune, întrucât conform celei mai proaspete definiţii pe care o dă lucrului preşedintele Vladimir Putin, Ucraina a început un război împotriva propriilor locuitori şi misiunea Rusiei este de a opri acest război, iar asta nu altfel decât prin „eliminarea enclavei anti-ruse” care ar  exista în statul vecin…

Care să fie situaţiile de dificultate şi care sunt acele nevoi şi interese ce pot trece drept comune şi în ce ar costa ele? Analiştii le expun zilnic pe toate canalele, în zarvă, agitaţi şi agitând, pur propagandistic ori arătând cu degetul primejdii adevărate, persiflant sau, necreditabil, în laudă excesivă de sine şi în coborârea celuilalt ori chiar în efort de detaşare, nerecunoscut însă ca atare şi ca urmare, lipsit de consecinţe, întrucât bombardamentul mediatic şi-a făcut deja praf receptorul (o ţintă şi el!) – care ascultă, dar nu mai aude, vede, dar nu mai distinge sau aude şi distinge, dar nu mai înţelege şi nu mai are încredere în nimeni şi în nimic. În vreme ce viaţa merge înainte, alert sau în pas normal, iar cu ea, şi războiul – hibrid, total, ameţitor dacă îl priveşti insistent şi cvasiinexistent dacă îl poţi ignora. Imprevizibil însă numai dacă nu ai în vedere, ca să te sperii, că Rusia nu pierde, pentru că într-adevăr ea recuperează în cele din urmă şi dacă nu găseşti în fapte destul sprijin pentru a crede într-o excepţie, într-o întorsătură, în sfârşit, a istoriei. Fie ea şi oricât de vremelnică.

De aici, de fapt, şi această discuţie. Şchiopătând şi mai mult stând decât înaintând, cam ologită, cum însă i s-a mai întâmplat, Rusia se află într-un moment poate că nu neapărat critic, dar unul în care încearcă să conteze mai mult pe obuzele neconvenţionale decât pe cele reale care, din cauze diverse, lovesc tot mai imprecis şi îi ţin oştirea pe loc. De oprit, nu se poate opri, nici vorbă – Ucraina, la fel, nu cedează şi nu poate ceda. Cine vorbeşte în acest moment de tratative doar vorbeşte. Iar necavalerismul Rusiei ar fi de adus în discuţie numai dacă pe Rusia ar fi caracterizat-o vreodată vreun cavalerism – şi nu e cazul. Tocmai astfel război total: angajare în orice privinţă posibilă, victorie în sens propriu cu orice preţ, fără scrupule, fără alte norme şi călăuze decât cea a obţinerii succesului, dându-se cel mai deplin înţeles scopului care scuză mijloacele. Vom scufunda Anglia, vom răspunde neîntârziat şi fără menajamente oricărei provocări, va foamete mondială, vom ajuta catastrofa nucleară la Zaporojie, ucidem industrii, oraşe, regiuni întregi şi oricâţi oameni, stopăm bunăstarea, blocăm dezvoltarea, omorâm progresul, învrăjbim popoarele, statele şi, înăuntrul lor, stările sociale, le facem să se duşmănească între ele, să se scarmene, să se sfâşie. Ştim cum şi ştim că democraţia înseamnă vot şi votul îl primeşti dacă îi asiguri votantului viaţa la care el aspiră pentru că tu însuţi l-ai învăţat să aspire şi că altfel, politic, vine tsunami şi urmează potopul…

Unde stă pe această scară a prezentului Mihail Gorbaciov? Trebuie să ne întrebăm, el este indiscutabil unul dintre oamenii cei mai importanţi ai secolului său şi e musai să vedem cum anume asta. Cel tocmai trecut în nefiinţă – văzut extrem de felurit, personaj al unei controverse care cine ştie dacă se va potoli vreodată altfel decât prin uitarea care singură pe toate la astâmpără – înseamnă ceva pentru spiritul moscovit imperial şi în general altceva pentru restul lumii, având însă şi aici, în acest rest al lumii, imprecizabil de felurit şi el, feţe şi feţe, reprezentări şi reprezentări. Mihail Gorbaciov a deschis uşa primenirii unui aer pe care în primul rând ai săi l-au stricat şi l-au ţinut stătut. Adevărat, s-a pronunţat pentru „încetarea timpurie”(!) a războiului din Ucraina motivându-şi opţiunea cum e posibil ca niciun alt conducător al imperiilor ruseşti să n-o fi făcut: „Nu există nimic mai preţios în lume decât vieţile umane”. Dar a rămas rus pursânge explicând creşterea tensiunii dintre ruşi şi occidentali şi în definitiv războiul din Ucraina prin „aroganţa” americană: „s-au proclamat câştigători în Războiul Rece, în condiţiile în care împreună am salvat lumea de la confruntare”…

AUREL BUZINCU

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: