Soţia lui Dmitri Peskov – indigestul purtător de cuvânt al Kremlinul –, fostă patinatoare şi dansatoare pe gheaţă, multiplă campioană, acum în vârstă de 47 de ani, născută în Ucraina şi stabilită la Moscova, a postat pe reţelele de socializare, conform acelei prese care nu se lasă până nu află tot, un videoclip care a inflamat, din motive diferite, multă şi felurită lume. Imaginile o prezintă pe rusoaica de adopţie dansând şi spărgând farfurii la o petrecere care are loc în Grecia. Dincolo de a fi făcut public – din naivitate ingenuă, din nepăsare sau sfidând rigorile ori poate că, pur şi simplu, fără dedesubturi, sub nevinovat impuls bahic – ceea ce în cazul ei s-ar fi cuvenit destinat discreţiei, ruso-ucraineanca deloc anonimă a suscitat întrebări din mai multe părţi şi cu mai multe nuanţe despre vacanţa ei fericită petrecută în atare dezlănţuiri într-un stat membru UE şi NATO, dar şi unele care s-au bazat pe suspiciunea că doamna Peskova s-ar fi „înfrăţit cu inamicul” exact când domnul Peskov îşi bate capul să impună ideea incompatibilităţii de la Dumnezeu dintre Rusia măreaţă şi Occidentul putred, iar brava oştire a lui Vladimir Putin se luptă vitejeşte prin vecini cu răul occidental în expresia lui nemijlocită ucraineano-nazistă – fireşte că nu cucerind, ci, desigur, întocmai lui Petru cel Mare, încercând să recupereze câte ceva din acele bunuri pe care traista largă şi nepeticită la vreme a închipuirii ruseşti riscă să le risipească pentru totdeauna pe drumul istoriei.
Iar în context şi cam în acelaşi timp, face vâlvă mondială întâmplarea (să-i zicem provizoriu aşa) – nefericită şi absolut regretabilă în sine – a unui alt personaj feminin moscovit: sfârşeşte lângă capitala Rusiei, în explozia maşinii pe care o conduce, Daria Dughina, fiica politicianului, ideologului şi propagandistului conservator, ultranaţionalist, teoretician al „noii Rusii”, al „lumii ruse”, al „neoeurasianismului”, Aleksandr Dughin, cel despre care se spune că inspiră, între altele asemenea, războiul contra Ucrainei şi politica scorţoasă şi anexionistă a lui lui Vladimir Putin. De altfel, şeful de la Kremlin se foloseşte de ocazie, care pare să-i vină ca mănuşa, pentru un exerciţiu de stat în pedagogia cunoscută a exemplarităţii după criterii lesne de intuit: fiică nu doar de sânge a tatălui ei, ci şi spirituală, prin convingeri şi acţiune publică, Daria Dughina ar fi fost „o persoană strălucitoare şi talentată, dotată cu o inimă cu adevărat rusă” şi, mai departe, citează presa din mesajul de condoleanţă al lui Vladimir Putin, „Ca jurnalistă, om de ştiinţă, filosof şi corespondent de război (n.n. – oare care război?), ea a servit poporul şi patria cu sinceritate, ilustrând prin faptele sale ce vrea să însemne o patrioată rusă”. Prin urmare, am avea o „crimă josnică, plină de cruzime” nu pentru că o tânără care nu împlinise încă 30 de ani a căzut victimă unui asasinat – posibil şi favorizat, indiferent cine i-ar fi actorii, de ceea ce Vladimir Putin însuşi face din ţara pe care o conduce şi din lumea pe care Rusia lui o incendiază. Or, de sfârşitul Dariei Dughina, ca şi de sfârştul altor deja multe zeci de mii de oameni, ruşi şi nu numai ruşi, tineri şi mai puţin tineri, este vinovat şi responsabil în primul rând Vladimir Putin. Iar asta indiferent dacă fiecare dintre aceştia a fost, întocmai Dariei Dughina, „o persoană strălucitoare şi talentată”, într-o versiune, sau, în alta, membru în Mişcarea Eurasiatică, opozant al valorilor considerate americane precum liberalismul, capitalismul şi modernismul şi sancţionat de britanici ca un „contributor frecvent şi de profil înalt al dezinformărilor legate de Ucraina şi de invazia rusă a Ucrainei pe diferite platforme online”. Fără a mai spune că de devăr mai ţine şi că, la 30 de ani, cineva poate fi, în cele mai multe domenii, mai ales un entuziast amator şi imitator şi, cu precădere în acest temei şi imputabil numai prin exces, practicant al unor adeziuni ulterior reprobate, chiar cu cu jenă de sine, sau filtrate, cristalizate, adaptate şi, în orice caz, coapte. Mai puţin „om de ştiinţă, filosof” etc. altfel decât, eventual, în facere – ceea ce minţile cu oarece pretenţii şi nepervertite de afecte irepresibile sau de interese au întotdeauna în vedere.
Prin urmare, astfel de personaje, neîndoielnic feminine, din războiul lui Vladimir Puţin n-ar fi cazul să oblige pe cineva să meargă cu gândul, de orice fel ar fi să fie el, la Troia şi la Elenele ei şi ale altor cetăţi mai vechi şi mai noi la care, fiinţe culturale fiind noi în general şi deci cu nevoi de atare natură, alergăm obişnuit pentru cunoaştere şi pentru gustul extractului specific al acestui tip de înflorire. Nu pentru că încercarea nu şi-ar putea primi, la o adică, răsplata meritată. Există în literatura noastră, pe această temă, un roman (Rusoaica lui Gib. I. Mihăescu, nereeditat în deceniile comuniste numai şi numai ca să se evite supărările Kremlinului) care se construiește în jurul unei experienţe cel puţin interesante. Însă n-ar fi cazul întrucât, în ultimul secol, femeia-caporal, femeia-comisar, colhoznica în pufoaică şi suratele lor i-au făcut o concurenţă serioasă, prohibitivă, rusoaicei diafane cu vieţuire ficţională şi nu numai, pe care aproape că au alungat-o din cetate. Şi, de asemeni, deoarece este tot mai mare riscul de eşec implicat de a da, în căutare, adevărat că şi peste feminitatea virilizată de revoluţia bolşevică şi de practica edificării comunismului sovietic, iar pentru sufletele fragile e destul rău şi în asta, dar mai ales peste virilitatea efeminată, de cadână neturcească, pe care o produce abundent şi tot de ani destui, în haremurile bărbăteşti moscovite, obligaţia activistică de mângâiere fără pauză a despotului oriunde şi oricum. Cine doreşte află nume câte vrea în tagma în cauză, încât aici se poate rămâne la exemplificarea prin faptă – desigur, asta pentru a se proba şi mai întemeiat lucrul despre care vorbeşte şi povestea celor două femei care au venit în discuţie, anume că războiul de astăzi, al Kremlinului împotriva tuturor, nu este doar hibrid, ci a devenit şi total, pentru că el nu ocoleşte, nu cruţă şi nu iartă pe nimeni şi nimic.
Şi iată şi fapta, adică ce şi cum mai zice, recent şi proaspăt, un cunoscut copil de mingi de la Kremlin (nu tenismenul Daniil Medvedev!) jucându-se în continuare cu ameninţările şi cu vorbele tari – ca şi alţi ciraci de pe acolo şi întrecându-se cu aceştia astfel încât stăpânul să nu mai poată de plăcere, deşi, ceilalţi mai mărunţi în ranguri şi atribuţii fiind, măturători, ştergători de colb, cârpitori de găuri, şi poate că de aceea mai guralivi din fire adesea, n-ar trebui luaţi în seamă şi băgaţi în concurs cu aşa grangure fudul, dar se vede treaba că asta va fi fiind rânduiala prin curtea lor –, anume că europenii, cetăţenii de rând ai Europei, care nu şi-au pierdut raţiunea şi, în consecinţă, au rămas dornici de bune raporturi cu Rusia, trebuie să-şi pedepsească „guvernele stupide”, popoarele trebuie „să acţioneze, să se opună legilor” nefavorabile: „Trageţi-i la răspundere pe inculţii voştri, iar noi vă vom auzi!” Chiar aşa, de aici, din Olimp ori din Ceruri, noi vă vom auzi…
AUREL BUZINCU
Comentarii