Cu războiul în poartă (IV)

Se spune curent că trăim epoca războiului hibrid, că războiul nu mai e numai (ori nu mai este deloc) campanie militară – cu echipamente de luptă care trec pe drum, tranșee, ocupanți în carne și oase – și că, de fapt, nici nu știm când începe și când se sfârșește războiul propriu-zis, că ocupația și obținerea câștigului acesteia se realizează subtil, ca și nevăzut, prin chiar ai tăi – pe care tu îi votezi cum ți-e preferința și ei ies din urnă cum trebuie și e posibil să nu apuce, nici chiar ei, să devină destul de știutori în legătură cu ceea ce fac, ai cui sunt, cui slujesc, în solda cui se află. Campania, frontul, ocupația teritorială în înțeles clasic ar fi prea costisitoare, riscante, neinteligente și rudimentare în raport cu mijloacele timpului, pur și simplu grosiere, primitive și, deci, de apanajul cinematografiei de evocare istorică, piese de inventar din depozitul de memorie ori de produse ale imaginației. Că doar în cele din urmă, numai în cazuri și situații excepționale războiul devine vizibil și mai îmbracă hainele lui vechi și ponosite, dezagreabile, repudiate până și de războinicii înșiși – chiar dacă se întâmplă ca asta să fie numai declarativ.

Ceea ce vedem, adică, de o jumătate de an în poarta ogrăzii noastre. Asta n-ar însemna însă că, dincolo de ororile în formă și conținut fizic, nu există și nu-și împlinesc rostul specific multe, cine să știe care și câte, dintre scornirile războiului zis hibrid. Iar una – care poate fi de natură să probeze că numai termenul care califică, hibrid, e nou și să atragă atenția asupra faptului că războiul în sine, oricum s-ar face el, este în esența lui vechi, ba poate chiar etern, Doamne ferește, și că noutatea în materie e numai o aroganță a minții continuu scotocitoare –, ei, una este cu siguranță studierea dușmanului.

Încât, iată, ar fi de zis, în mijlocul și în miezul ororii, un fapt prin excelență cultural – firește că felurit în anvergură, profunzime, relevanță după cultura și înzestrarea științifică a analistului și după capacitatea și dispoziția lui de a fi detașat, obiectiv. Că ar cam deveni obligatoriu ca studiul să beneficieze de atare însușiri ale cercetării pentru că, realizat altfel, în alte condiții, el și-ar trăda menirea și chiar și-ar sabota funcția – asta rămâne, în același temei al hibridării, o vorbă cu aplicație pe terenul clasic, depășit, întrucât războiul hibrid nu este numai studiu pentru cunoașterea efectivă a adversarului (și a aliatului deopotrivă), ci și propagandă, iar propaganda implică dezinformarea, falsul de diferite feluri și grade oferit ca realitate și adevăr. O folosire denaturată a concluziilor cercetării sau chiar o denaturare voluntară a cercetării înseși. De unde, imediat, calmarea entuziasmului cultural și științific în preajma războiului, fie el și hibrid, deși, în ultimă instanță, propaganda și dezinformarea sunt și ele fapte de cultură și implică știință, chiar multă și subtilă. De studiat însă de pe un alt palier, superior și lateral – și probabil că, pentru concluzii cultural relevante, post factum.

Dar indiferent în ce condiții, din ce interes și cu ce rezultate s-ar face asta, dușmanul se află continuu sub lupă. Fiecare parte își țintește zi și noapte adversarul cu ochiul penetrant al prădătorului. Devenite informație cu circulație publică, trecerea cea mai mare o au, în evenimentele pe care ne e dat să le trăim, constatările occidentale. Nu cele rusești – explicabil în primul rând prin aversiunea generalizată față de un agresor nemilos și chiar de o raționalitate discutabilă și prin faptul că Rusia și-a pierdut de ceva vreme creditul mai peste tot în lume și mai în totalitate. Propriu-zis, deși poate părea ciudat, nici cele ale Ucrainei, chiar dacă ucrainenii adună un capital de interes și de simpatie cum nu li s-a mai întâmplat vreodată în istorie – ceea ce ar arăta, între altele, că lumea își conservă dispoziția de a fi compasivă cu victima și de a-i sări în ajutor. Și firește că astfel de generalizări nu vor să susțină că lucrurile ar sta așa în procentaje de sută la sută. E vorba de tendințe – pe lângă care există diversitate și variație. Acestea însă, cel puțin până în prezent, par secundare, conjuncturale și de relevanță puțină pentru fenomen – care, în latura lui practică, pare să sublinieze semnificația că, prin sacrificiul ei, acum, Ucraina, cu o expresie consacrată, apără porțile Europei și că viitorul Occidentului, ba poate că și al lumii întregi, e de privit, cam obligatoriu, în legătură strânsă cu ceea ce se petrece în Ucraina.

Analizele occidentale îl vizează în primul rând, în bună măsură ca pe o curiozitate, pe Vladimir Puțin stând între ai săi și în fruntea alor săi. El ar fi ajuns să se prezinte în Rusia aproape ca un Dumnezeu sau ca un sfânt. Presa îl înfățișează ca fiind mereu singur, sugerându-se astfel că președintele este dedicat și acaparat în totalitate de funcția lui și, mai mult, că s-ar afla în exercițiul unui fel de misiune sfântă pentru Rusia. Aparițiile pentru public, de regulă, în cadrul somptuos și ceremonios al Kremlinului sprijină ideea. De altfel, șeful de la Kremlin pare a trăi cu totul în afara vieții obișnuite a rușilor, nefiind prezentat în contexte de viață relaxate. Nu acordă televiziunilor interviuri care să fie difuzate seara, precum președinții americani și alți conducători din Occident, și nu are intervenții în emisiunile propagandiștilor Moscovei. În viziune populară, Puțin nu este vinovat niciodată de nimic. El a restaurat armata, a pus ordine în țară, care devine tot mai respectată (în limbajul rusesc popular, temută) pe mapamond, și a făcut ca sentimentul mândriei rusești astfel hrănite să reînvie și să crească spre balșoi. De necazurile, neajunsurile, problemele populare sunt responsabile autoritățile locale și sunt vinovați politicienii (”clasa politică” – sună cunoscut). Atotputernicia lui Puțin, în continuă creștere și ea, este aplaudată în țară și rușilor le place ca Puțin să se arate stând deasupra conducătorilor altor state și să se compare cu Petru cel Mare – care, în viziunea promovată de la vârful Kremlinului, nu cucerea nimic, ci recupera. „Da, au existat epoci în istoria țării noastre când am fost obligați să ne retragem, dar numai pentru a ne recupera forțele și a merge înainte”, afirmat Putin la sărbătorirea recentă a lui Petru cel Mare.

O diferență importantă semnalată de analize între sistemele democratice și cel din Rusia ar consta în aceea că rușii se concep pe ei înșiși ca datorând mereu ceva președintelui lor, și nu invers. Nu președintele lucrează pentru cetățeni, ci aceștia lucrează pentru președinte, încât cetățenii nu pun niciodată sub semnul întrebării deciziile președintelui, ci președintele îi trage la răspundere pe cetățeni. În același timp însă, propagandiștii Kremlinului susțin că în comparație cu situația din Occident, Rusia este o țară foarte liberă, că există o competiție a opiniilor în Rusia și că Europa regresează în această privință. Și tot în același timp și în aceleași condiții, Rusia desfășoară o „operațiune militară specială de denazificare” și „demilitarizare” a statului vecin independent și de protejare a comunității rusofone din estul Ucrainei. Sigur, „în deplină conformitate cu Carta ONU”, și cu obiective „clar definite: asigurarea securității Rusiei și a cetățenilor noștri, apărarea locuitorilor din Donbas de genocid”.

Iar țările europene „neprietenoase” s-au aliniat în spatele Ucrainei numai și numai fiindcă încă sunt supărate din cauza înfrângerilor pe care le-au suferit în fața Rusiei de-a lungul secolelor: „Țările occidentale încă sunt incapabile să ne ierte pentru înfrângerile pe care le-au suferit în campanii împotriva Rusiei”…

AUREL BUZINCU

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: