Omul drapel

S-a şcolit destul ca să înţeleagă când trebuie că în Logos nu-i numai măreţia prin care omul întrece zeii, ci şi izbăvirea eului/fiinţei şi fiinţării de sub tutela neantului, din captivitatea timpului constrictor şi, deopotrivă, din jocul vânzătorilor de „iluzii şi lanţuri” în permanentă concurenţă la „aruncarea zarurilor” între „orizonturi decapitate”. Vasile Tărâţeanu o rarisimă conştiinţă contemporană, a intrat pe „linia vieţii” din tinereţe marcat de „teama de înstrăinare”, privind realitatea convulsivă de „dinafară” printr-un „ochean cu cioburi sângerânde”. Obsedat până la paroxism de destinul unui „pământ în retragere”, şi-a purtat steaua peste toate vetrele grămădite în cuprinsul geografiei noastre, ca norul biblic, sau cum el însuşi zice, „ca stâlpul de foc al jertfirii de cuvânt”. Reporter curios şi poet bătăios – un fel de „balanţă răstignită între pământ şi cer”, neverosimil de agil şi dinamic – sigur cel mai omniprezent dintre literaţii acestei epoci – Vasile Tărâţeanu a fost înainte de toate un luptător. Poetul poate fi privit ca un „crucificat pe harta ţării”, cum au fost şi confraţii lui din Basarabia română Grigore Vieru, Nicolae Dabija ori Leonida Lari. „Don Quijote de la Sinăuţi”, cum l-a numit Adrian Dinu Rachieru, cunoscut în toate cenaclurile şi Uniunile, în mănăstiri şi mitropolii, până la Patriarhie, în şcoli rurale şi colegii urbane, în universităţi şi Academia Română – se întorcea acasă cu ce apuca, cu trenuri de zi şi de noapte, cu maşini silenţioase ori camioane – ca şi pelerinul sapienţial Vasile Andru – de-abia ducând grele pachete cu cărţi şi, într-un „diplomat”, tot felul de diplome şi medalii culese de pretutindeni…

L-am cunoscut bine pe trubadurul neostoit; era înzestrat cu un voltaj provocator de electrocutări ori dezintegrări tectonice. Cu vocaţie de luminător, în linia lui Aron Pumnul ori Anton de Marki, sau mai degrabă pe şablonul fondatorilor Societăţii pentru Cultura şi Literatura în Bucovina, Tărâţeanu m-a introdus în vechea capitală din pământul înstrăinat cu aceeaşi disponibilitate şi fervoare pe care le-am găsit în literaţii locului Ilie Tudor Zegrea, Simion Gociu, Ştefan Hostiuc, Ştefan Broască, Dumitru Covalciuc sau Ilie Luceac, Alexandrina Cernov şi arhivarul Dragoş Olaru.

În 2011 Vasile Tărâţeanu a avut o chemare care i-a nimbat ostenelile civice şi culturale – cu girul seniorului eminescologiei Dimitrie Vatamaniuc şi al preşedintelui de excepţie Eugen Simion, scriitorul a intrat în numărătoarea membrilor de onoare ai Academiei Române. Această alegere a trezit comentarii, invidii şi orgolii mărunte chiar şi în unii autori cu producţii lăudabile. Azi trebuie evaluat momentul ca o necesitate: multipla activitate a celui ales, atitudinea, temeinicia discursurilor, curajul, diplomaţia, organizarea unor momente importante la nivel de cultură şi Cetate s-au întrunit într-un personaj exponenţial. Nu o operă cărturărească mare, de neegalat, l-a aşezat între „nemuritori”, ci charisma sa de apostol. Misionariatul lui a luat-o înaintea cărturăriei. Vasile şi-a asumat o lucrare mesianică, a pus pe umăr steagul Bucovinei şi l-a dus peste tot! „Bucovina care ne doare”, cum scria Ion Beldeanu, ori „Dulce de Suceava / amor de Cernăuţi”, cum îşi intitulează o carte Doina Cernica şi Maria Toacă, au fost rănile acestui „crucificat” care se prezenta de pe redute şi fruntarii incredibil de simplu: „Eu sunt cel ce sunt”, aşa cum Dumnezeu şi-a deconspirat numele înaintea tuturor celor mistuiţi de interogaţii. Incandescent ca un sfeşnic „între spovedanie şi rugă”, „arcaşul liricii bucovinene”, a îndreptăţit în toată alergarea sa zicerea lui Nichita „poetul, ca şi soldatul, nu are viaţă personală”…

A ars până la capăt. A murit ca un tribun, înfăşurat în vălurirea de mătase tricoloră a stin-dardului patriei sale. Poate că a şi greşit, poate că a făcut compromisuri pentru care numai el ştie cum a plătit; elanul său de şoim nu avea cum să se strecoare neobservat de „ochi” cu multe dioptrii şi „timpane” cu diverse frecvenţe acustice… Doar „harpele ploii” nu i-au luat „dreptul la nelinişte”, dreptul de a fi drept în pământul Cernăuţilor, la umbra Capelei Mitropoliţilor, între aezi şi „ctitori de lumină”. Doar ploile, frunzele şi ninsorile necontenit rotindu-se ca în „Cartea zoriştilor” lui Grigore Grigan, ne vor aminti că toate drumurile sfârşesc în unul singur, precum toate cuvintele în Tăcerea dinafara lor…

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: