Putna – localitate rurală de rezonanţă istorică (I)

Ştiam încă din şcoala primară că, la Putna, se află locul de veci al voievodului Ştefan cel Mare – figură legendară în istoria Moldovei şi a neamului românesc, care-şi întindea hotarele până la râul Nistru. Ajuns la o vârstă tânără, la o anume calificare de nivel superior şi, prin natura specialităţii ca atare, am avut prilejul de a cunoaşte, mai de aproape, localitatea, ca urmare a existenţei, în perimetrul acesteia, a unei fabrici de cherestea care, din punct de vedere energetic, intra în atribuţiile mele de serviciu la nivel regional (1959-1960). Am cunoscut, cu acest prilej, aşezarea monahală de la Putna, cu biserica – necropolă a marelui voievod Ştefan cel Mare (şi a familiei sale), al cărui nume îl poartă de peste un veac cel mai reputat liceu din Suceava (astăzi colegiu naţional), inclusiv universitatea suceveană actuală (USV).

Localităţi, străzi şi bulevarde din oraşele judeţului Suceava şi din ţară poartă numele acestui voievod, erou între eroi, sanctificat de Biserica Ortodoxă Română şi trecut în rândul sfinţilor după 1989. La marginea de S-E a localităţii, se află tăiată în stâncă chilia lui Daniil Sihastrul – monahul despre care legenda spune că ar fi fost unul dintre sfătuitorii marelui voievod. La nu prea mult timp faţă de momentul amintit, aşezarea mănăstirească Putna a intrat în sfera activităţilor DMIA (Direcţia Monumentelor Istorice şi de Artă) din Ministerul Culturii de pe atunci (anii ’60-’65 ai veacului trecut).

La Mănăstirea Putna au început lucrările de restaurare, concomitent cu lucrările de cercetare istorică (arheologică), imediat după finalizarea lucrărilor de restaurare a ansamblului fortificat de la Mănăstirea Dragomirna. Ajuns în activitatea de proiectare a reţelelor electrice – pe care o coordonam în calitate de şef serviciu (Atelier) de la IRE (Întreprinderea Regională de Electricitate) Suceava, am lucrat, efectiv ca şef de proiect, la elaborarea documentaţiilor tehnico-economice de electrificare (prin conectare la reţelele electrice SEN – Sistemul Energetic Naţional) a localităţii Putna, a fabricii de cherestea şi a Mănăstirii Putna – considerată drept unul dintre cele mai reputate monumente istorice medievale din nordul Moldovei (Bucovina). Am avut, astfel, posibilitatea cunoaşterii mai în profunzime a istoriei locului, impresionându-mă, în mod deosebit, clopotul „Buga” de pe vremea marelui voievod – atunci şi astăzi – devenit piesă de muzeu în aer liber, precum şi turnul de intrare în incinta (curtea) mănăstirii în care, cu mulţi ani în urmă, s-au întâlnit şi s-au odihnit împreună două genii ale neamului românesc: poetul „nepereche” Mihai Eminescu şi compozitorul Ciprian Porumbescu (cu prilejul marii sărbători de la Putna din 1871 – dedicată aniversării a 400 de ani de la sfinţirea bisericii mănăstirii). Pe atunci, Bucovina se afla sub stăpânire austro-ungară.

După cum se ştie, Eminescu era ceva mai în vârstă decât Ciprian Porumbescu dar, amândoi, cu un destin oarecum asemănător, erau tineri pătrunşi de un nobil şi profund simţ patriotic, după cum rezultă din inegalabilele lor producţii spirituale, lăsate drept moştenire neamului românesc. Cine dintre autenticii români nu tresare şi astăzi reauzind sau recitind poeziile „Doina” ori „Ce-ţi doresc eu ţie dulce Românie” ale lui Eminescu? Aceasta, fără a mai vorbi de nemuritoarea „Baladă”, cântată la vioară, a lui Ciprian Porumbescu… Şi-au iubit, poate ca nimeni alţii, ţara lor mamă, de dor şi speranţă, ceea ce a contribuit esenţial la stingerea lor prematură din viaţă…

În afara celor spuse până acum, pentru mine nu mai rezultau lucruri mai deosebite în legătură cu localitatea Putna unde, din păcate, la timpul la care am cunoscut-o, te întâmpinau zidurile distruse, ca după bombardament, ale unei fabrici de sticlă care a funcţionat cândva pe aceste locuri şi care a fost aruncată în aer, potrivit spuselor oamenilor locului, de armata germană în retragerea ei din faţa trupelor ruseşti, spre finalul celui de-Al Doilea Război Mondial. Ani la rând acest peisaj cu dărâmături, ce contrastau cu construcţiile monahale, făcea o impresie cu totul neplăcută şi dezolantă turistului sau pelerinului dornic de a cunoaşte locul de odihnă pământească a legendarului voievod moldovean. Nu ştiam pe atunci că Putna mă va confrunta, mai târziu, cu noi şi mai puţin prevăzute probleme…

***

Într-una din zile am fost chemat, în mod neobişnuit, de directorul întreprinderii unde lucram şi am primit dispoziţia ca, personal, să plec la Putna pentru a proceda la întocmirea proiectului de execuţie al instalaţiilor electrice interioare de la monumentul istoric medieval. Tocmai atunci directorul venise de la primul secretar al PCR din judeţ, unde primise acest ordin. De regulă, IRE nu proiecta instalaţii electrice interioare la consumatori, aceştia rezolvându-şi aceste probleme prin intermediul altor organizaţii de proiectare specializate în domeniul respectiv, autorizate însă tot de Ministerul Energiei Electrice din structura căruia făcea parte IRE. Acum însă, era vorba despre un caz special, al unui monument istoric medieval de interes naţional, aflat în atenţia primului secretar al PCR – care deţinea, în acelaşi timp, şi funcţia de preşedinte al Consiliului Popular Judeţean.

Mi s-a atras atenţia că este o lucrare pretenţioasă, fiind vorba despre însăşi iluminarea electrică a raclei (sicriului) marelui voievod, la capătul căruia arde neîntrerupt, aproape de 500 de ani, o candelă (era, evident, înainte de 1989, când România era guvernată de un partid comunist).

M-am conformat… Nici nu se putea altfel…

Mi-am luat automobilul ARO, ce mă deservea cu şoferul respectiv, şi, ca să-mi fie mai plăcută munca de stabilire a releveelor necesare elaborării proiectului ce mi se cerea pe durata celor câteva zile pe care le apreciam ca necesare, l-am luat şi pe fiul meu în vârstă de cinci ani, cele trei surori ale acestuia rămânând acasă cu mama şi bunica lor.

Aşadar, cu un şofer dornic de relaxare şi fiul meu – unicul băiat din cei patru copii –, ne-am înfiinţat la conducerea locaşului de cult (stăreţia) Putnei, unde ne-am întâlnit cu reprezentanţii DMIA Bucureşti: un arhitect restaurator şi un cercetător în domeniul istoriei şi arheologiei. Era lună de vară, cald, cu seri senine şi răcoroase, într-un cadru natural feeric.

Ne-au cazat în spaţiul destinat oaspeţilor mănăstirii, ne-au ospătat cu produse mai apetisante decât la orice restaurant pe care l-am cunoscut până atunci, fără a mai vorbi de calitatea desertului şi a vinului… Tot să trăieşti…

Am luat, apoi, notă de elementele ce mi se impuneau ca drept restricţii a unei teme de proiectare şi, după un somn odihnitor, într-o cameră plină de mirosul plăcut al cetinii de brad, a doua zi am trecut la întocmirea releveelor (măsurarea, desenarea şi reprezentarea la scară a elementelor unei construcţii, ale unui ansamblu de construcţii sau ale unui detaliu constructiv – n.red) tuturor obiectivelor din incinta ansamblului mănăstiresc: biserică, muzeu, arhondaric, turnuri etc., inclusiv iluminatul arhitectural exterior. Fără a mă grăbi, lucram încet, atent, privind detaliile, mai ales locurile de lampă şi prize din interior, cu pauze de discuţii, pe care le aveam cu patronul aşezării (stareţul mănăstirii). În acest timp, şoferul şi fiul meu se distrau prin împrejurimi, inclusiv la pârâul Putna, unde încercau să pescuiască, cu mijloace improvizate, păstrăvi. Au fost trei zile de vis, mai deconectante decât acelea în care mă aflam în concediu… La data plecării, luându-mi rămas-bun de la deja prietenii mei, fiul m-a întrebat, cu inocenţa sa, de ce plecăm şi nu mai rămânem…, îi plăcea copilului locul şi atmosfera. Dar cui nu i-ar fi plăcut?

Am ajuns la Suceava, am întocmit proiectul şi l-am predat la termenul stabilit, iar, pe parcursul punerii acestuia în operă, am mai vizitat, scurt, de două sau de trei ori echipa de instalatori care au materializat lucrarea. La terminarea lucrărilor şi a probelor făcute, stareţul mănăstirii, mulţumit de calitatea acestora, a organizat o masă de protocol la care au participat însuşi mitropolitul Moldovei şi Sucevei de pe atunci, precum şi şeful politic, respectiv administrativ, al judeţului (primul secretar PCR al judeţului). Participând la această masă, am rămas surprins şi chiar uimit de două lucruri: Sfinţia Sa, marele prelat, fuma ţigări americane „Kent” (o raritate în România acelor timpuri) şi modul în care acesta i se adresa primului secretar al PCR din judeţ, ca şi cum acesta din urmă ar fi fost unul dintre subalternii săi, fără ca acesta să depăşească atitudinea specifică de slugă, în timp ce faţă de colaboratorii şi subordonaţii săi avea un comportament dictatorial, iar, uneori, chiar feroce! (Va urma)

ROMULUS SFICHI

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: