Cu războiul în poartă (III)

Că lucrurile semnificative printre care ne trăim ziua nu sunt de văzut doar în alb şi negru şi că pentru o imagine a lor cât de cât corectă ele nu sunt de privit aşa, nicio îndoială – dar e un fapt tot atât de cert că omul care a incendiat lumea şi, nesănătos mărginit numai şi numai între ale sale, se străduieşte din răsputeri să amplifice vâlvătaia este un satrap şi este piaza rea a acestui moment al istoriei comune a umanităţii.

Vladimir Puţin nu are, n-a asimilat din bagajul umanului şi, ca atare, n-a integrat şi nu asumă în sistemul propriu de valori – şi nici nu există semne că ar problematiza asta – una care să-i impună, în conformitate cu pretenţiile timpului, cu ceea ce pretinde ştacheta civilizaţiei noastre, responsabilităţi reale faţă de ceilalţi, faţă de oameni şi de omul concret. Faţă de oameni în general, de umanitate – conducător fiind, unul important prin împrejurarea că istoria se află într-o etapă a ei în care poporul lui vieţuieşte într-o organizaţie statală puternică şi influentă şi, în consecinţă, cu rost şi cu rol la această scară largă. Ordinea mondială în vigoare, cu bunele şi cu relele ei (căci excesele nu-i lipsesc – şi e drept că nici imperfecţiile şi provocările), implică aşa ceva cvasicontractual, iar în atare condiţii, cine, mai ales la vârful însemnătăţii, se apucă să cânte ignorând partitura se plasează în afara concertului şi e cel mai probabil să fi ajuns fără drept, întâmplător sau prin efracţie, în scenă şi în orchestră. Ceea ce, în relaţie cu atâtea şi atâtea probe în acest sens, de ce n-ar fi adevărat în cazul aflat în discuţie?

Că tocmai puterea şi uzul de forţă asigură în ultimă instanţă locul la masa celor mari, a decidenţilor lumii? Da, aşa este şi atâta se poate până acum, însă existenţa însăşi a mesei, care implică raporturi parteneriale şi dialog în temeiul aceloraşi valori şi, deci, pe aceeaşi limbă, presupune îmblânzirea şi depăşirea fiarei proprii prin voinţa de cale comună a fiecărui participant în parte. Se cheamă că o cultură a lui împreună a luat sau tinde să ia locul, în mai multă sau mai puţină iubire şi destul de frecvent fără aceasta (încă?), tentaţiilor şi pornirilor individuale mai mult sau mai puţin instinctuale şi controlabile. O cultură asumată îl pune şi îl ţine pe năbădăios în căpăstru şi în hamul mersului înainte convenit.

Şi poate oare să mai fie vorba de aşa ceva când Kremlinul spune senin că Rusia este pregătită pentru o soluţie paşnică negociată în propriile ei condiţii? Asta în timp ce nu-şi ascunde admiraţia şi susţinerea pentru nord-coreeanul Kim Jong-un şi pentru sirianul Bashar al-Assad, despoţi şi dictatori sângeroşi, în timp ce afişează prietenii şi alianţe suspecte şi ocolite de lumea responsabilă şi adeziuni la idei şi la acţiuni de acelaşi fel şi lasă în urmă, pe unde trece, moarte, suferinţă şi cenuşă şi, adunând teritorii şi lăţindu-se prin luare cu japca de o istorie întreagă, agită, într-o ipocrizie propagandistică de reţetă proprie destul de cunoscută, planuri adevărat că de dreaptă retrocedare, însă pe care nici vorbă să le aibă în minte atunci când era (sau este încă!) în drept, în putere şi în obligaţie elementară de a le împlini el însuşi.

Dar nici faţă de ai săi, uşor de văzut, micul şi arţăgosul ţar neîncoronat de la Kremlin nu-şi asumă de fapt răspunderi. Inerţial – ca explicaţie ori ca scuză azi, anevoie de spus –, în virtutea unei tradiţii bogate şi de durată şi, fără doar şi poate, în aplicarea unei învăţături primite în cazărmile unor serviciilor secrete a căror misiune principală a fost mereu punerea şi ţinerea sub control a cetăţenilor propriului stat. Stagiul german îi va fi fost exclusiv unul de întâlnire, în mirare şi repudiere, cu ceea ce nu trebuie lăsat, cu niciun preţ, să se întâmple acasă.

E de avut în vedere realitatea că imperiul din Răsărit, spre deosebire de cele europene sub anume aspecte şi de cele asiatice sub altele, nu s-a constituit, lărgit şi îmbogăţit în vreun beneficiu palpabil al mujicului cu rubaşcă, valnici şi pufoaică pe a cărui sacrificare continuă el s-a înălţat. Fără ca vreo aritmetică să fi contat vreodată, măcar statistică şi din interes mercantil dacă nu afectivă, a vlăguirii şi a secătuirii – a răzvrătirii, nici vorbă încă! – acestei resurse nelimitate ca şi pământurile, bogăţiile confiscate sau lăsate de Dumnezeu pe şi sub pământul nesfârşitei împărăţii ruseşti şi ca şi ambiţiile conducătorilor ei, oricare, deopotrivă aristocraţi ori cu sânge deplin plebeu. Dar nici de camicaze şi nici de jihad nu poate fi vorba în explicarea dispoziţiei sacrificiale neîndoielnice a acestui popor, ci, mai probabil, de moarte sau sfârşit de olog ori de ciung, după întâmplare şi după variile înţelesuri atribuite norocului, dar întotdeauna din supunere şi ascultare în slujbă fără alternativă la Împăratul – sub ameninţarea Siberiei şi a spânzurătorii şi, dincoace, în partea aromată a lucrului, momeală ideologică, vodcă, petrecere şi voie bună, precum şi, tribal şi mereu prizat, liber la jaf şi la mai orice se poate deda cunoscutul îndeobşte ocupant rus – militar sau civil, indiferent de grad şi de rang.

În rest, dimpotrivă, mujicul a fost ţinut mereu – nu altfel decât prin abnegaţia, răsplătită cu tinichele smălţuite, a unui număr nesfârşit de Vladimiri şi de Putini anonimi – cam în aceeaşi starea în care au intrat, unii după alţii, valuri-valuri, supuşii de însuşi mujic îngenunchiaţi dinainintea Împăratului nesfârşit de atotputernic şi discreţionar. Suflet încăpător pentru orice, tolerant şi rezistent – precum l-au ilustrat artiştii lui proveniţi mai ales din aceeaşi tagmă socială şi beneficiind de tratamentul rezervat acesteia dacă nu s-au făcut destul de necesari spumei de nacialnici şi adesea chiar dacă au îndeplinit această condiţie –, el a răbdat, s-a adaptat, s-a conformat şi pare fixat pentru vecie, satisfăcut, mulţumit, în universul mental al lui balşoi şi al mândriei unicităţii aferente, al unei măreţii imperiale care i-ar da şi vieţii lui individuale sens şi, în orice caz, îi dă, indiferent când cu ce măsură, ceea ce el aşteaptă – dintr-o deprindere de a aştepta să i se dea constituită în timp – şi cere în acelaşi regim: asigurări şi mândrie propagandistice de siguranţă şi de neasemuire, de misionarism panslav sub drapel moscovit, de credinţă pravoslavnică şi de protectorat pentru cei de aceeaşi credinţă, de moştenire şi perpetuare a Bizanţului, de eliberatori şi de pacificatori şi altele – toate, mai ales şi în primul rând, în realitatea lor ultimă, cauze, motive, argumente, de fapt, ale unei nevoi irepresibile de lăţire imperială necontenită. Care, desigur, în imanenţa şi în iminenţa ei, această operă misionară implică sacrificii şi suferinţe la a căror acceptare individului i se cere să ajungă liber consimţit. O ideologie, până la urmă, decurgând dintr-o filosofie a tiranilor şi a tiraniei care-şi vrea, modern, faţa spoită democratic şi care în lumea slav-răsăriteană şi-a găsit un cuib deosebit de prielnic. Aici într-adevăr libertatea este înţelegerea necesităţii (pe care o decide Împăratul), aici Dumnezeu are mai cu seamă o faţă înfricoşătoare şi de el trebuie să te temi, aici la bine se ajunge trecând prin rău sau făcând răul, la iubire – prin ură.

Oare cunoaşte istoria omenirii conducători care, proorocind şi promiţând un bine viitor, să fi trimis deliberat la moarte certă – carne de tun, pedeapsă exemplară şi exemplificatoare sau din fermitatea hotărârii autocrate de aplicare a unei idei, a unui plan – atâtea milioane ale propriului popor (real sau pretins aşa) precum Stalin?…

AUREL BUZINCU

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: