Cu războiul în poartă (II)

Am crezut mereu, cu destulă convingere – ca, probabil, multă lume –, că războiul nu mai este o soluţie şi că, în consecinţă, nici nu va mai deveni opţiunea cuiva, indiferent de împrejurări şi de motive, în veacul şi în civilizaţia în care trăim. Chiar dacă se spune curent – parcă însă mai ales ca mustrare pedagogică şi precautiv – că nu învăţăm din istorie cât trebuie sau ceea ce ar fi de învăţat. Dar şi tocmai pentru că istoria hidoasă a secolului XX, abia ţinându-se pe picioare sub greul răului, urâtului, pagubelor şi suferinţelor pe care i le-a procurat omenirii şi umanului însuşi, îşi poartă totuşi prin mintea noastră cu destulă elocinţă stafia spaimei şi a descurajării, iar frica păzeşte în general bostănăria. Adevărat, apoi, cu trecere anilor şi îndepărtarea de experienţa directă a războiului – bântuire culturală tot mai mult şi, ne place ori nu, cultura nu s-a dovedit grănicer infailibil şi pompier sută la sută eficient dinaintea felurimii de scântei şi de aprinderi pe care le iscă fără pauză natura contorsionată şi destul de imprevizibilă a lui zoon politikon. Dar e pe pământ, pe de altă parte, tot mai multă lumină a minţii şi sunt pe pământ tot mai multe minţi ajunse la soarele amiezii, în lumina şi echilibrul apolinicului, la convingeri ferme despre nevoia absolută de reguli şi de principii în convieţuire, de ordine pe această bază elaborată şi asumată, despre binele fiecăruia în parte văzut ca venind exclusiv din binele tuturor şi despre binele tuturor decurgând numai din binele fiecăruia în parte.

Donc… la guerre de Troie n’aura pas lieu. Limpede, am evoluat şi războiul, reminiscenţă primitivă, nu e bun de nimic, ţine de trecut, de sălbăticie, de tribalism, de vremea poruncilor dintâi – să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui, să nu pofteşti casa aproapelui tău

Precum însă încă o dată s-a probat, războiul nu e bun şi nu este o soluţie dincoace de poarta proprie, în curtea casei tale – dar există şi alte curţi. Iar războiul din curtea altuia nu mă interesează cine ştie ce ori nu mă interesează deloc sau poate fi, la o adică, o oportunitate ori şi mai şi, exact ceea ce-mi trebuia neapărat. Colo şi colo câte o pălălalie pare să se aprindă continuu din nevoi stringente ale cuiva anume, poate chiar pe bază de înţelegere prealabilă şi de acord încheiat formal, şi aproape că nu contează unde anume asta se întâmplă – chiar dacă, cel mai probabil, locurile nu iau foc la întâmplare, ba chiar deloc aşa, ci decis şi poate chiar convenit cu grijă şi în privinţa asta şi în condiţiile unui complex de ra-ţiuni şi interese ce-şi găsesc astfel calea de satisfacere. Şi tot aşa, cel mai probabil că fără să conteze în vreo măsură oamenii cărora, fără ca ei să o ştie, li se administrează hapul inflamant – fireşte, asta întru o cât mai convingătoare aparenţă de naturaleţe şi de aristocratică fără cusur asistenţă şi o eventuală, mai mult sau mai puţin discretă, mai mult sau mai puţin mascată, intervenţie nemijlocită. Sigur, pacificatoare şi de menţinere a păcii. Dar, în esenţă, disponibilitate şi variabilitate a permisivităţii şi a toleranţei, chiar expuse în strai diplomatic ecologic şi musai politic corect, aflate în perfect acord cu gama largă a însuşirilor noastre negre care, într-un făcut, devin mai active tocmai în timp ce ne tratăm de zor cu suplimente alimentare educative, cultural-artistice, religioase, de etichetă: egoismul, nepăsarea, ignoranţa generală sau parţială – faţă, adică, de cineva sau de ceva care din ignoranţă trece drept ignorabil –, interesul, raţiunea superioară cu sediul şi decizia la noi şi alte şi alte micimi care de care mai plebee, dar şi, deopotrivă, care de care mai nobile. Acelaşi uman al lui zoon politikon.

Şi e vorba şi de noi aici ca personaje nu numai producătoare de scenarii şi cărora, generalizat, fără diagnosticare şi fără apel la politic corect, li se zice, pentru a li se boicota persiflant atenţia, bolnave de scenarită, ci producătoare chiar de fapte aievea, de faceri propriu-zise, chiar dacă acestea, mai estompate, par lipsite de vinovăţie – prin cecităţile noaste, prin inacţiune, prin complicităţile alor noştri, cei mandataţi oricât de democratic să ne reprezinte, prin fel de fel de subtile, invizibile şi nebănuite căi ale Domnului, pe care răul freatic le frecventează întotdeauna, în mod ciudat, în rafinata noastră civilizaţie modernă, mai repede şi mai des decât binele. Aceeaşi civilizaţie a noastră rafinată care va fi produs şi impus, drept calmant şi văl de ceaţă pe ochii iscoditori, şi teza că războiul nu mai este o soluţie în lumea în care tot mai comod şi mai nesătui de comodităţi trăim şi în care oferta de comodităţi poate închide mai toate gurile şi poate astâmpără mai orice tentaţie interogativă de natură să ameninţe cu trecerea peste frontiera unui anume prag al ştiinţei despre prezentul profund, cel socotit de discreţie socialmente necesară printre olimpienii protipendadei lui zoon politikon. Şi nicidecum prin vreo ocultă, nici mondială, nici locală şi nici mondial-locală – alta, adică, decât înzestrarea noastră egoistă combinată cu dispoziţia noastră pentru ignoranţă, nepăsare, suficienţă şi cu luarea în cuminte captivitate prin calul troian al darului de comodităţi. Vegetare, a rostit cândva poetul cuvântul care spune adevărul – şi a fost pedepsit.

Acum, pe acest fond, într-o ţară de sine stătătoare din vecinătatea curţii şi din poarta casei noastre, o mare şi puternică armată a unui alt stat, după ce a dat o vreme semne clare despre intenţiile care o animă, a descălecat şi a dezhămat fără să fi venit aici nici în excursie, nici la odihnă şi recreere şi nici propriu-zis în vreo „operaţiune militară specială”, eliberatoare. „Nazismul” pe care îl înfierează pe unde ea ucide şi distruge e puţin probabil – ca şi „fascismul” ceva mai încoace. Dar face asta şi aşa de o istorie îndelungată.

Zice-se, de fapt, că să i se fi descoperit la Moscova (din nou, a câta oară!) un cusur intolerabil ordinii mondiale şi Rusia să vrea – pentru că i se pare că trebuie, că este imperios necesar şi că ea poate – să schimbe ce ar fi de schimbat în lume pentru a obţine convenabilul pe care condiţia furnizată de percepţia despre sine a statului rus, decisă de politicienii lui, ar îndreptăţi-o să-l pretindă şi dacă e cazul, să-l impună.

O nouă ordine mondială – obţinută cu preţul cu care omenirea este ţinută la curent oră de oră? Suntem contemporanii unei nebunii. Ceea ce trăim este produsul şi efectul unei descreierări.

 AUREL BUZINCU

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: