A doua poveste cu sculptorul Constantin Antonovici spusă la Suceava

Numele sculptorului Constantin Antonovici l-am auzit rostit prima dată de George Muntean, cunoscutul om de cultură, eminescolog şi participant cu gospodăria părinţilor săi, preschimbată în casă muzeu în Bilca natală, la zestrea Muzeului Naţional al Bucovinei. Ca redactor la ziarul „Crai nou” Suceava, am avut o bună relaţie cu George Muntean: puterii sale de a povesti neobosit îi răspundea bucuria mea de a-i asculta fermecată amintirile. O astfel de lungă şi interesantă amintire a declanşat propunerea de a-i publica un articol despre Constantin Antonovici.

Născut în zona Neamţului, artistul avea „rădăcini în Bucovina”, ceea ce le-a înlesnit apropierea în anii 70 şi apoi prietenia în Bucureştiul reîntoarcerilor sculptorului din New York, acolo unde în cele din urmă îşi stabilise domiciliul. Absolvent al Academiei de Arte Frumoase din Iaşi, „învăţăcel al lui Ivan Mestrovici timp de şase luni”, care îl chemise la Zagreb după ce îi văzuse desenele, student la Belle Arte în Viena, cioplitor în lemn prin Tirolul austriac, Constantin Antonovici ajunge şi rămâne în atelierul idolului său, Constantin Brâncuşi câţiva ani (1947-1951), după care artistul trece Oceanul, ducând cu el „singurul «certificat» pe care l-a produs vreodată, adeverind că acesta are «mult talent pentru sculptură şi munceşte cu îndârjire»”.

Povestea lui George Muntean insista în articolul apărut în „Crai nou” asupra unui album dedicat creaţiei lui Constantin Antonovici tipărit la Ohio în anii 70 sub titlul „Constantin Antonovici – sculptor al bufniţelor”. Albumul acorda un spaţiu generos bufniţelor, „motivul său predilect, fiind reluat în cele mai diverse ipostaze, tehnici şi compoziţii, într-o încercare continuă, obsesivă, de epuizare a sensurilor şi virtualităţilor sale expresive, cam cum proceda Brâncuşi cu măiestrele sale”, dar insista şi asupra portretelor, torsurilor şi compoziţiilor sale, care „arată cât de marcat este acest contemporan de imaginea ţării de obârşie, fiind deschis în acelaşi timp umanităţii, spre care propulsează un mesaj încărcat de vibraţiile aesthesistului carpato-dunăreano-pontico-nistrean”.Şi de asemenea, amintirile lui George Muntean se întorceau spre călătoria întreprinsă cu soţia, poeta Adela Popescu, în S.U.A., în anul 1993, la lansarea volumului său de versuri ilustrat cu opt gravuri de pictoriţa americană Holley Chirot şi spre vizita făcută atunci lui Constantin Antonovici „în atelierul său din incinta noii şi impunătoarei Catedrale din New York, al cărei sculptor declarat pe viaţă este artistul român”. Iată şi portretul pe care i l-a schiţat în articolul menţionat: „Octogenar, marcat de anii trecuţi de când nu ne văzusem şi de boală, se mişca, totuşi, agil, cu anume vioiciune printre mulţimea lucrărilor de diverse dimensiuni şi în diferite materiale, printre obiecte şi amintiri din ţară şi din lumea prin care a umblat, relevându-ne noi faţete ale personalităţii sale. Era – continuă George Muntean – întâiul nostru contact direct cu această operă, pe care artistul vrea s-o doneze în întregime patriei sale de origine (unde ar urma să se organizeze o colecţie care să-i poarte numele)”. „Ne-am despărţit – scrie George Muntean în final – cu speranţa revederii în ţară cu prilejul inaugurării colecţiei, tulburaţi de mărturisirile mâhnite ale artistului şi de contactul cu o operă de mare severitate, diversă şi reprezentativă pentru neamul din care se trage acest hărăzit artist”.

Nu s-au mai întâlnit niciodată. Constantin Antonovici s-a stins din viaţă în 2002, George Muntean, în 2004, Adela Popescu, anul trecut. Iar colecţia Constantin Antonovici, o colecţie de autor, cum o avem pe cea spectaculoasă de la Muzeul de Artă „Ion Irimescu” Fălticeni, a rămas un vis apus odată cu sculptorul. Chiar dacă atunci am fost impresionată de povestea lui George Muntean, nici eu nu m-am mai gândit la Constantin Antonovici decât cu ceva timp în urmă, într-o seară de toamnă, când, în Cetatea Belgradului, ajunsă la monumentul „Victor” al lui Ivan Mestrovici, m-am întrebat asupra operei românului care îl admirase, asupra sorţii de care a avut parte. De aceea m-am bucurat, cu o neaşteptată emoţie, aflând de deschiderea expoziţiei „Sculptorul Constantin Antonovici, discipolul lui Constantin Brâncuşi, în Colecţiile Muzeului Naţional al Bucovinei” (6 iulie-4 septembrie 2022) la Muzeul de Istorie Suceava, eveniment organizat de instituţia gazdă cu finanţarea Consiliului Judeţean Suceava, cu implicarea esenţială a donatorului, Stephan Benedict, şi a lui Cristinel Boghian, contributor donaţie, din SUA, Cristinel Boghian fiind originar din Suceava, care l-a distins în anul 2018 cu „Meritul Bucovinei”.

La vernisaj, curatorul expoziţiei, istoricul de artă şi specialistul în patrimoniu Vladimir Bulat a venit cu albumul realizat de Doina Uricariu şi Vladimir Bulat, „Antonovici 1911-2002: Sculptor on Two Continents/Un sculptor pe două continente”, prefaţă de Alain Bosquet, ediţie bilingvă în română şi în engleză, Editura Universalia Publishers, New York, 2011. Ideea i-a aparţinut lui Stephan Benedict, legatar testamentar al artistului. I-a încredinţat-o poetei, eseistei, editorului Doina Uricariu, care, la rândul său, a făcut echipă cu Vladimir Bulat. Pe acest album se află dedicaţia semnată de Stephan Benedict, donator, şi de Cristinel Boghian, contributor, un soi de document de inimă însoţitor (împreună cu scrisoarea de recomandare a lui Constantin Brâncuşi) al donaţiei făcute de Stephan Benedict, la sugestia lui Cristi Boghian: „Suntem onoraţi şi bucuroşi că Muzeul Naţional al Bucovinei a inclus în colecţia sa aceste lucrări”. New York, 2021.

Expoziţia impresionează puternic, în primul rând prin creaţiile donate: desenele „Compoziţie I”, „Compoziţie II”, sculpturile „Portret de bărbat”, înfăţişându-l pe Iuliu Maniu (basorelief în lemn), „Bustul lui Nicolae Rădescu” (ipsos alb), „Portretul lui Ciprian Porumbescu” (mase plastice), „The Map of Greater România” (Harta României Mari, marmură) şi una din celebrele sale bufniţe, „Bufniţă adormită” (ipsos patinat), pe care – admirabil gest! – Muzeul Naţional al Bucovinei a transpus-o în bronz polisat la S.C. Ronde Bosse Art S.L.R. din Arad. Iar în al doilea rând, graţie panourilor care, cu reproduceri foto, informaţii, citate, reconstituie viaţa şi creaţia sculptorului, pe baza albumului, panouri realizate de Gabriel Herea, şeful Biroului Artă al MNB, şi Irina Ţibulcă, designer, într-o permanentă consultare – am înţeles – cu Stephan Benedict.

Inaugurând expoziţia, o „expoziţie-eveniment”, dr. Constantin Emil Ursu, director general al MNB, şi initiator al proiectului care a adus creaţia lui Constantin Antonovici nu numai la Suceava, ci şi în România (misterul existenţei unei alte lucrări de Constantin Antonovici, undeva la noi în ţară, într-o colecţie, într-un lăcaş, nefiind deocamdată dezlegat), a fost nevoit să ne împărtăşească o veste tristă sosită din New York chiar în dimineaţa vernisajului: încetarea din viaţă a lui Stephan Benedict, în memoria căruia am păstrat cu toţii un moment de reculegere. Şi pentru care Doina Uricariu a postat un mişcător rămas bun: „… A murit inginerul şi colecţionarul atât de pasionat de artă Stephan Benedict, Pişta, cum îi spuneau toţi prietenii, românul evreu din Queens, care i-a primit cu atâta generozitate pe toţi românii veniţi la New York şi pe cei din alte oraşe americane… Pişta era pasionat de artă şi muzee, de tangourile argentiniene, de călătorii, unul dintre puţinii români din Queens care bântuia meridianele şi muzeele. A fost un colecţionar pasionat şi avizat care a salvat opera lui Constantin Antonovici… O parte din colecţia Antonovici a fost dăruită cu generozitate de Stephan Benedict Muzeului din Suceava, susţinut în demersurile sale de realizatorul de televiziune de la New York, domnul Cristi Boghian. Colecţiei de lucrări semnate Constantin Antonovici, discipolul şi elevul marelui Brâncuşi, regretatul Stephan Benedict i-a adăugat o colecţie de peste 55 de lucrări, acuarele, desene, picturi de Marcel Iancu, pe care am expus-o la Institutul Cultural Român, în perioada când am fost directoarea a-cestei instituţii. Cristi Boghian va realiza o emisiune dedicată colecţionarului Stephan Benedict şi omului Stephan Benedict de care comunitatea românilor din New York se desparte cu părere de rău şi respect. Dumnezeu să-l odihnească pe acest mare pasionat de artă care în urmă cu puţine decenii stătea cocoţat pe cablurile celebrului Brooklyn Bridge, verificându-le rezistenţa ca inginer al oraşului desemnat să le cerceteze, cum tot el a vegheat la punerea în operă a imensei copertine de la intrarea în Brooklyn Academy of Music, care a costat peste 11 milioane de dolari… Fie ca lucrările lui Antonovici să ajungă la Muzeu, cum şi-a dorit şi nimic din operele de artă pe care le-a adunat cu pasiune şi sacrificii să nu se risipească… Fie neuitat! Condoleanţe familiei. Cinste domnului Wexler care i-a adăpostit colecţia Antonovici, cu atâta generozitate vreme de decenii. Odihnească-se în pace!”

După ce şi-a mărturisit bucuria reîntâlnirii cu arta lui Constantin Antonovici, de la realizarea albumului trecând peste un deceniu, Vladimir Bulat a ales să reînvie în faţa participanţilor (interesaţi, avizaţi, Lucia Puşcaşu, Camelia Sadovei, Mihai Pânzaru-Pim ş.a.) câteva momente din biografia, cu destule taine încă nedesluşite, a lui Constantin Antonovici. Astfel, evocând concursul pentru realizarea monumentului funerar al lui William Manning, fost arhiepiscop al New Yorkului, cel pe care avea să-l câştige, cel care avea să-i instaleze atelierul în Catedrala St. John the Divine New York şi să-l consacre în lumea artei din metropola americană, ni l-a adus în faţa ochilor, cu desăvârşire necunoscut între ceilalţi concurenţi, înarmat doar cu talentul şi curajul său, încălţat cu saboţii de lemn ciopliţi de Brâncuşi, purtând ciocanul sculptorului dăruit de Brâncuşi şi cu scrisoarea de recomandare primită de la Brâncuşi la piept. Simţindu-se bine, ca noi toţi, în expoziţia elegantă şi prietenoasă, Vladimir Bulat a lăudat maniera în care pr. Gabriel Herea şi echipa sa i-au conceput partea documentară, şi-a exprimat preţuirea pentru tot ce a însemnat demers şi efort din partea autorităţilor judeţene şi a directorului general Constantin Emil Ursu pentru obţinerea acestei donaţii şi pentru punerea sa în valoare, precum şi satisfacţia de a şti că aducerea în lumină românească a creaţiei românului Constantin Antonovici, perpetuarea memoriei sale are loc în Bucovina la un muzeu de importanţă naţională. Nu mai vorbim de bucuria noastră şi aceasta intensificată de revederea cu Vladimir Bulat, pe care iubitorii de artă l-au cunoscut în martie 2001 la prezentarea personalei Oanei Ruxandra Hrişcă, atunci foarte tânără artista, foarte tânăr criticul de artă şi de pe atunci nemuritor Maestrul Ion Irimescu, prezent la vernisaj.

Evocarea sculptorului Ion Irimescu în expoziţia „Sculptorul Constantin Antonovici, discipolul lui Constantin Brâncuşi” a creat un spaţiu magic, înţesat brusc de himere, măiestre şi bufniţe invizibile, cu aripi foşnitoare. Şi cum zburătoarea adormită pe soclu, în dubla sa viaţă, de ghips patinat şi bronz polisat, părea să înzecească strălucirea expoziţiei, Vladimir Bulat a mărturisit că bufniţa lui Constantin Antonovici îi apare ca o pasăre mai curând solară. Cu darul simţurilor lor sale vii dincolo de graniţe, „Bufniţa adormită” l-a auzit şi ne-a văzut. Şi a zâmbit şi în visul său, şi în lumea noastră.