Un popas al neuitării (1)

Să merg cu maşina prin România este pentru mine un risc, o aventură. Dar şi o plăcere fără margini. Peisaje carpatine de un pitoresc unic sunt legate de amintiri valoroase din anii grei ai tinereţii mele, care alternează precumpănitor cu memoria prigoanei, a fricii şi a lipsurilor din timpul dictaturii comuniste, cea mai dureroasă fiind răpirea libertăţii personale. Dar au existat totuşi oameni neînfrânţi, intacţi, care au riscat mult în timpul acela. Unul dintre ei a fost părintele Victor Moise de la Vama, una dintre personalităţile cele mai luminoase pe care le-am întâlnit în viaţa mea.

În anul 2016, venind din Vest cu maşina în România, am trecut pe drumul de la Cluj spre Suceava prin Vama, comuna moldoveană de care mă leagă amintiri de neuitat. Una dintre acestea datează din 1978, când dragul meu tată ne părăsise, intrând în tărâmul de unde nimeni nu se mai întoarce. Tenorul Ionel Voineag, coleg de breaslă pe care-l preţuiesc nespus, ne-a invitat pe mine şi pe soţul meu, Franz-Ferdinand Nentwig, ca la întoarcerea spre Germania să ne întâlnim la Vama, în casa Părintelui Moise, tatăl fermecătoarei lui soţii, Suzana, pianistă şi prietenă solidară în acele timpuri de suferinţă. În maşină se mai aflau sora mea şi soţul ei, care ne însoţeau, ca de obicei, până la ieşirea din ţară. Se întâmpla înainte de Paşti, când toată lumea era preocupată să facă rost de bunătăţile specifice sărbătorii creştine cu care trebuie să fie acoperită masa în această zi. Mai veniseră şi alţi prieteni de la Opera Naţională din Iaşi, unde eu fusesem angajată în perioada începuturilor mele artistice, timp de şase ani.

Casa parohială era una dintre cele mai frumoase: mare, cu tavane înalte, cu o galerie de geamuri de jur-împrejur, cu o capelă proprie şi un mobilier la fel de bătrân ca ea, găzduind generos familia numeroasă a Părintelui Moise. Pe timpul acela, era un delict grav să primeşti străini în locuinţa ta. Se dădeau amenzi draconice, plus urmăriri şi diverse şicane, ce făceau dintr-un om binevoitor şi ospitalier un infractor. Cel mai mare risc îl reprezenta Franz-Ferdinand, care, cu înălţimea lui, de un metru şi nouăzeci şi doi, cu ochii albaştri, nu putea fi decât un „neamţ”. Când cobora din maşină, trebuia să fim atenţi să nu-l vadă nimeni. Eu mă amestecam uşor printre români şi, vorbind limba, riscul era redus. 

Când am ajuns la Vama, era deja întuneric. Părintele a deschis o şură şi a făcut să dispară automobilul nostru cu număr de Germania. După aceea, ne-a îmbrăţişat călduros şi ne-a poftit în casă. Copiii lui, toţi îmbrăcaţi în costume naţionale, erau aliniaţi de la mic la mare (pentru că Părintele avea mulţi copii) ca să ne ureze bun-venit. Înăuntru mirosea a cozonaci, care erau aşezaţi la răcit pe un scrin. Ouăle încondeiate stăteau pe farfurii de pământ. Era seara Învierii, iar Părintele trebuia să plece la slujbă. Ne-am dus şi noi, cu frica în sân, pentru că ne temeam să nu-l denunţe cineva pe Părinte că găzduieşte oaspeţi din „Vestul capitalist”.

Tot satul venise la Înviere. Franz, ţinându-mă de mână, nu se sătura privind costumele minunate, ţesute şi cusute în casă, de toate culorile; dar, cel mai mult rămăsese uimit când a văzut biserica de lemn, construită cu cinci sute de ani în urmă, unde preotul Moise oficia slujba. Zărindu-ne, imediat o bătrânică a venit şi l-a luat pe Franz de braţ, ducându-l în rândul bărbaţilor. De-abia atunci am văzut că în biserică femeile stăteau de-o parte, iar bărbaţii de alta. Franz a urmat-o ascultător, zâmbind fericit. Amuzate, noi râdeam pe înfundate, dar ne şi temeam să nu-i facem rău Părintelui, care nu era văzut cu ochi buni de slugile partidului. Am luat lumină şi am plecat acasă. Sătenii s-au purtat discret, deşi Franz era ca măgarul între oi, între muntenii din Vama, mai mărunţi cu un cap decât el… Ajunşi din nou la gazde, am jucat – cu preoteasa şi copiii lor, cu sora mea şi soţul ei şi cu prietenii noştri de la Iaşi – „Popa prostul”, cu pedepse. Cel mai oropsit era cumnatul meu, care, dacă rămânea cu ultima carte, trebuia să cânte. Pedeapsa asta era grea pentru el, care nu avea ureche muzicală şi intona fals de se îndoiau furculiţele, spre hazul tuturor. De precizat că la masă erau trei solişti de operă, plus câţiva instrumentişti, copiii preotului. Când s-a întors Părintele nu ştim, fiindcă fiecare chef se sparge odată şi odată, mai ales după o călătorie lungă, cum făcuserăm noi în ziua aceea. Am dormit bine în casa cu miros de vanilie şi levănţică, de lemn vechi, lemn care scârţâia sub paşii noştri dimineaţa, când trebuia să coborâm din pat. Aerul de munte invada fiecare locşor şi, deşi erau aşa de mulţi copii înăuntru, nimeni nu şi-a făcut simţită prezenţa până nu s-a trezit şi ultimul oaspete. Era cu adevărat un cămin cu tihnă dumnezeiască. La micul-dejun erau pe masă de toate: cafea tocmai râşnită, caş proaspăt, unt din sat, nu de la fabrici, dulceţuri aromate din fructele pădurilor şi grădinilor ce se revărsau de pe munţii din jur, felii de cozonac pufos, umplut cu nucă şi cacao, moale ca pernele pe care ni le pusese preoteasa pe scaune (să nu fie cumva prea tari), ouă roşii pe care erau desenate motive de pe ii, fote şi velinţe măiestre, ouă pe care nu-ţi venea să le spargi şi să le mănânci, de frumoase ce erau. După ce am cântat „Hristos a înviat!”, ne-am avântat în vorbăria veselă şi gălăgioasă românească, povestind cu savoare aventura lui Franz-Ferdinand cu sătenii din seara de Înviere. Într-un fel, eram mândră de „neamţul” meu, care s-a adaptat atât de bine situaţiei.

– La zece trebuie să mergem toţi la biserică!, ne-a anunţat preoteasa. Aşa a spus Victor.

Ne-am prezentat toţi, punctuali, frumos îmbrăcaţi, la Mica Înviere. Fetele primiseră câte o ie bucovineană. Până la mine nu mai ajunseseră, aşa că am îmbrăcat o rochie albă din in şi mi-am legat în jurul taliei un brâu, lat de o palmă, cusut cu motive colorate geometrice, pe fond negru. Eram aşa de mândră de veşmintele mele, simţind parcă o binecuvântare divină ce ne învăluia pe toţi. Ca prin minune, cerul se întâmpla să fie albastru, fără niciun nor, între munţii satului, scoţând în evidenţă, ca decupate cu foarfeca, biserica, dar şi copacii treziţi de primăvară şi casele gospodăreşti proaspăt zugrăvite, cu acoperişuri de şindrilă şi flori la ferestre. Sătenii îmbrăcaţi de sărbătoare păreau răsăriţi de prin florile ce umpleau tăpşanurile coborâte spre noi, în vale. Nu era nicio maşină, nicio căruţă pe drum. Strada principală era plină de omenirea unită paşnic în sărbătoarea Izbăvitorului nostru, Iisus Hristos. O imagine plină de fericire ne revărsa pe toţi spre biserica veche, unde ne aştepta prietenul nostru, preotul Victor Moise, Dumnezeu să-l odihnească! Da, era sărbătoare, era pace, era Paşti. Ajunşi înăuntru, bătrânica din ajun, însoţită de un fruntaş din sat, l-a întâmpinat pe soţul meu, ducându-l în mijlocul obştii de bărbaţi. Acolo, omul care l-a condus i-a dat o lumânare aprinsă, înaltă de un metru, integrându-l şi pe Franz-Ferdinand în cercul de săteni chipeşi şi cu autoritate. Un ritual pios, cu mătănii, rotiri şi închinăciuni la timpul dictat de cântările preotului era oficiat cu rigoarea impusă de tradiţie. Franz era serios, pătruns de demnitatea momentului şi de cinstea ce i se oferise, aceea de a fi tratat de localnici ca pe unul de-al lor. Copia exact ce făceau ei, executând totul fără stângăcii şi ezitări. Noi îl priveam uimiţi, nescăpându-ne din vedere zâmbetul amuzat al preotului care, mişcându-se printre enoriaşi, remarca prezenţa lui Franz-Ferdinand în noul lui rol. După slujbă, aceştia i-au urat lui Franz un „Paşte fericit!”, la care el răspundea îndatoritor şi emoţionat de afecţiunea spontană a sătenilor din Vama. Femeile mai în vârstă îl sărutau apăsat, îi întindeau colaci şi ouă încondeiate, bărbaţii îl băteau pe umăr, mulţumiţi de „neamţul” meu, arătând că îl preţuiesc şi că, la Vama, el nu mai era un „străin”. În drum spre casa parohială, Franz, care cântase pe cele mai mari scene de operă din lume, mi-a spus: „Astăzi am făcut figuraţie pentru Dumnezeu. N-a fost rău!” Nu suna ca o glumă, ci ca o reverenţă în faţa unui act profund religios… 

… Şi parcă nu-ţi vine să crezi, dar au trecut patruzeci de ani după întâmplările povestite mai sus. Acum, când am revenit la Vama, preotul Victor Moise nu mai există, copiii lui sunt răspândiţi cine ştie pe unde, în existenţa lor de oameni maturi şi cu rost. Franz nu mai trăieşte nici el, a murit cu doi ani în urmă… Iar eu, ajunsă în Vama, caut casa Părintelui şi acea biserică de vis, cuprinsă de o copleşitoare tristeţe că nu le mai găsesc. O ploaie măruntă vine din cer: parcă suferinţa mea e împărtăşită de natură – ca atunci, de Paşti, când îmi împărtăşea fericirea. 

E târziu. Anicuţa şi Bubu, prietenii mei minunaţi, mă aşteaptă la marginea Sucevei. Nu vreau să-i las în ploaie. Plec cu dorul neîmplinit de a retrăi o secvenţă sacră dintr-un timp apus, pe care nu l-am uitat şi pe care îl port în inima şi în memoria mea, de parcă s-ar fi întâmplat ieri. Pot să depăn, moment cu moment, zilele de atunci, retrăind bogăţia de a trăi într-o Românie intactă, umană şi plină de ospitalitate. În munţi, Partidul Comunist nu avea posibilitatea să-i controleze strâns pe ţărani, nu erau suprafeţe agricole mari, deci nu existau colhozuri după modelul sovietic. Ţăranii erau uniţi şi îşi păstrau mai uşor identitatea şi demnitatea clădite de secole.

Îmi plac mult călătoriile cu maşina. Mergând către Suceava, mi-am amintit cum Părintele, auzind că noi doi nu eram cununaţi decât civil (pentru că Franz era de religie catolică), ne-a propus să ne cunune în capela casei sale. Spre surprinderea Părintelui, Franz a fost fericit şi a acceptat imediat invitaţia. A venit un dascăl, copiii au ornat capela cu lumânări şi busuioc, iar preotul ne-a pus pirostriile pe cap, mie şi lui Franz-Ferdinand, într-un cerc restrâns de prieteni, intim şi smerit. Într-adevăr, fuseserăm şi înainte soţ şi soţie dar, din acel moment, eram astfel şi în faţa lui Dumnezeu. În Germania, luni după aceea, când îşi amintea, Franz cânta prin casă „Doamne miluieşte!”. Reţinuse exact melodica şi cuvintele-cheie din ortodoxism. Amândoi ştiam de unde veneau şi, aşa, rememoram mereu ziua cununiei noastre de la Vama. Părintele ne-a făcut atunci un dar cu adevărat dumnezeiesc, mie şi lui Franz-Ferdinand, cel care mi-a fost alături patruzeci şi cinci de ani, fermecătorul meu bărbat, „neamţul” meu, artist înflăcărat şi omul meu pe pământ şi în cer. 

ELENA DUMITRESCU-NENTWIG

Elena Dumitrescu Nentwig

Autoarea acestor pagini memorialistice este Elena Dumitrescu-Nentwig, valoroasă cântăreaţă română de operă, ale cărei talent şi profesionalism au constituit fundamentul unei solide cariere internaţionale, fiind remarcată mai ales pe scenele din Germania, dar şi din Franţa, Spania, Italia, Austria, Olanda, Belgia, Israel ş.a.

S-a născut la Brăila şi a studiat la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti, unde i-a avut profesori pe tenorul Valentin Teodorian şi pe regizorul Hero Lupescu, două repere majore în arta lirică românească. Activitatea solistică şi-a început-o la Opera Naţională din Iaşi, colaborând, în acelaşi timp, cu Opera Naţională din Bucureşti.

În străinătate, a debutat la Badisches Staatstheater din Karlsruhe (1972), în rolul Privighetoarea din opera „Păsările” de Walter Braufels. Calităţile ei vocale excepţionale, de soprană dramatică de coloratură, precum şi posibilităţile interpretative speciale, dublate de o frumuseţe fizică şi scenică spectaculoasă, au propulsat-o spre partiturile lirice fundamentale: Regina nopţii din „Flautul fermecat”, Donna Anna din „Don Giovanni” şi Fiordiligi din „Cosi fan tutte” de W.A. Mozart; Lucia din „Lucia di Lammermoor” de Gaetano Donizetti; Nedda din „Paiaţe” de Ruggero Leoncavallo; Violetta din „Traviata”, Gilda din „Rigoletto”, Leonora din „Forţa destinului” de Giuseppe Verdi; Olympia, Antonia, Giulietta din „Povestirile lui Hoffmann” de Jacques Offenbach; Salomeea din „Salomeea” de Richard Strauss; Rosina din „Bărbierul din Sevilia” de Gioachino Rossini; Cio-Cio-San din „Madama Butterfly”, Manon din „Manon Lescaut” de Giacomo Puccini.

După ce a hotărât să nu mai cânte, părăsind scena, Elena Dumitrescu-Nentwig a început să predea canto – în Belgia, Germania, Portugalia –, iar apoi, atrasă de o nouă chemare, s-a dedicat scrisului, creând cu fervoare povestiri, romane, basme, memorii, teatru (Naufragiaţii din Brăila, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2008; De răsfoit, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2015; Noi, romii şi restul lumii, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2015; Adevărate sau imaginate, de întâmplat s-au întâmplat, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2017; Credinciosul meu duşman, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2017; Iubire la margine de eşafod, Editura Istria – Muzeul de Istorie „Carol I”, Brăila, 2018; Taina celor două perle, Editura Istros – Muzeul de Istorie „Carol I”, Brăila, 2019; O chestiune de onoare. Tânăr pentru o zi, Editura Istria – Muzeul de Istorie „Carol I”, Brăila, 2018).

În povestirea de faţă, Elena Dumitrescu-Nentwig evocă amintirea unui Paşte sărbătorit în comuna bucovineană Vama, în perioada primelor sale angajamente în teatrele de operă din Europa, când viitorul i se arăta luminos (succesul fulminant pe care l-a avut în străinătate avea să-i atragă însă mânia Securităţii, care a „răsplătit-o” cu numeroase şicane, afectându-i cariera). Personajele principale ale povestirii sunt fiinţe iubite din trecut, ca soţul său, Franz-Ferdinand Nentwig, mare bariton eroic wagnerian (renumit şi apreciat atât de pe scenele din Germania, cât şi de pe cea de la Metropolitan Opera din New-York), precum şi părintele profesor Victor Moise, care a slujit la biserica din Vama în perioada 1969–1990 (până la pensionare). Amândoi sunt plecaţi acum dintre noi. După patruzeci de ani de la acea memorabilă sărbătoare pascală, autoarea porneşte „în căutarea timpului pierdut”, însoţită de Anica şi Bubu, alţi oameni dragi ei – şi nouă, celor care i-am cunoscut. (Delia Voicu)