Puţină literatură… (III)

Un capitol dinspre finalul romanului infamant Drum fără pulbere al lui Petru Dumitriu (versiunea ediţiei din 1952) pare să aibă pa-gini mai relevante decât altele – şi astfel reprezentative pentru întreg şi pentru înţelesul atribuit aici literaturii – în privinţa modului ilustrativ de selecţie, structurare şi expunere a materiei romaneşti în relaţie cu adevărul vieţii, dar şi, nu mai puţin, în ceea ce şi-ar propune să fie un fel de dimensiune pedagogică a cărţii şi să dea un îndrumar, construcţia fiind ilustrativă şi în relaţie cu o recomandată implicit acţiune de căutare a acestui adevăr, precum şi cu buna lui citire şi întrebuinţare.

Avem activitatea, în fond anostă, a unuia dintre şantierele Canalului înfăţişată ca o cronică de întâmplări de însemnătate felurită – desigur, însă, prin care se manifestă, necontenit şi tăinuit, decelabilă după priceperea ochiului care le priveşte, necesitatea determinismului marxist. Aici stă, mai complex decât miezul ascuns în nucă, adevărul (ideologic), care se aşteaptă descoperit şi pus în evidenţă ca un indicator de cale dreaptă, iar în ce-l priveşte pe scriitor, pe artist, misiunea lui ar fi să identifice viaţa în înţelesul acesta semnificativă şi să o zugrăvească – neapărat veridic, pentru deplină conformare faţă de ceea ce ea natural ar conţine – într-o operaţiune similară oferirii unei brazde alcătuite din orice, dar neapărat şi prioritar din sămânţa, rădăcina, embrionul adevărului, astfel încât cunoaşterea acestuia să fie favorizată şi acţiunea lui formativă să fie astfel stimulată.

Un stâlp, iată, din hala centralei electrice aflate în construcţie e descoperit „crăpat de-a lungul şi ros de goluri mari, prelungi, ca nişte răni deschise”. Diagnosticul „tehnicilor” este că el „n-o să ţină patru tone de oţel în spate”. Explicaţiile pentru situaţie se refuză pe rând în afară de ultima, care duce vinovăţia către politic: stâlpul a fost turnat prea repede, a fost insuficient vibrat, a fost cimentul prost, alterat. Magazionerul este responsabil, însă inginerul constructor şi muncitorii au vina lor: n-au fost atenţi. De fapt, vigilenţi, întrucât se impune repede ideea sabotajului. Contextul este unul presant: n-a mai rămas mult timp până la data de punerea în funcţiune a centralei electrice conform angajamentului luat în faţa „tovarăşului Gheorghiu-Dej” la vizita acestuia pe şantier.

În altă parte, la un eşalon superior – şedinţă a tehnicienilor Canalului, condusă de responsabili de partid. Inginerul-şef, specialist respectat, susţine într-o chestiune tehnică un punct de vedere neconvenabil planului, dar şi contrar celui susţinut de academicianul Maslennicov, marele specialist sovietic care acordă consultanţă lucrărilor. Profesorul Lăzărescu, specialist autohton, explică lucrurile: cercetările s-au efectuat prin metode diferite. „Ale noastre” provin din revistele germane şi anglo-saxone – învechite, pentru că occidentalii îşi ţin secrete descoperirile de dată recentă. Or, „Confraţii noştri ruşi au construit în toată vremea asta lucrări hidraulice mari” şi în emiterea punctului de vedere pe care îl susţine, savantul sovietic „s-a servit de experienţa recentă a tehnicienilor ruşi”. Şi conchide că „e un lucru de elementară onestitate ştiinţifică să ne punem la curent fără întârziere cu ultimele lucrări sovietice, să cerem să ni se traducă şi, mai ales, să studiem tabelele de calcul utilizate de confraţii noştri”.

Sedinţa de sus, cu discuţii teoretice şi de principii, e întreruptă de ştirea venită de jos, din practica vieţii, despre întâmplarea de la centrala electrică, unde se deplasează imediat responsabilii înalţi pentru analizarea situaţiei. În frunte cu Achim, şeful de echipă, oamenii susţin, disociind clar şi ferm, că „s-a turnat aici altfel de ciment decât trebuia” (e şi numită marca, „Portland”, în loc de ciment rapid), dar că totul se va rezolva în termen prin muncă suplimentară, pentru că muncitorii şi organizaţia de partid au încredere deplină în „tovarăşul Pangrati”, inginerul responsabil de lucrare. Cel suspectat de sabotaj, Tănăsoiu, ajutat de complicele lui, a părăsit deja şantierul. În apărare, inginerul Pangrati, invocă inabil politic faptul că majoritatea constructorilor erau cu câteva săptămâni în urmă simpli salahori – şi primeşte pe loc replica activistului de partid: „Nu-i dispreţui! Învaţă-i. Ridică-i. Ţelul nostru e ca peste câţiva ani să scoatem din ei tehnicieni şi muncitori specialişti de înaltă calificare. Nu ţine secrete faţă de ei aspectele tehnice mai complicate ale lucrării, că nu-s secrete, dracul să le ia!”. În timpul discuţiilor, Maftei, instructorul de partid al şantierului, muncitor oţelar „la bază”, trece printr-un proces de conştiinţă aspru: „O clipă puse stăpânire pe el o îndoială cumplită. «Nu cumva nu sunt bun de treaba la care m-a pus partidul»”. Îşi revine însă imediat şi reintră în încrederea în sine regulamentară. Totul se desfăşoară aici pe bază de optimism robust şi de entuziasm, de angajare totală. Sunt tare, păcate, chiar trădări nu doar momentele de îndoială, ci şi orice coborâri în sine care trec peste un anume prag.

Soluţia autohtonă de remediere a stricăciunii cauzate de „manevra sabotorilor de la magazia de material” este îmbunătăţită de specialistul sovietic prezent pe şantier, inginerul Malâşco. Acesta, în conformitate cu sarcina lui de rezoneur, se manifestă – dacă nu observat de tehnicienii români, măcar marcat naratorial – „ca şi cum incidentul ar fi fost o simplă întâmplare normală de muncă”, iar mai târziu, după rezolvarea problemelor inginereşti, îi dezvăluie lui Mihai Pangrati şi îl luminează: „În patria voastră, Mihail, există încă luptă de clasă. Tu construieşti socialismul. Să nu uiţi nicio clipă că duşmanii socialismului te urăsc şi vor să distrugă ceea ce construieşti tu!”, după care îi aduce încurajări frăţeşti din acelaşi fond al valoroasei experienţe sovietice: „E bine că te gândeşti la răspunderea ta; dar nu-ţi pierde curajul. Nimic să nu te descurajeze. Chiar dacă vei răspunde pentru greşeala de aici, oricând poţi începe din nou. Viaţa e frumoasă şi largă”. Condiţia vieţii, pusă în ipoteza problemei, exprimă o situare corectă şi onestă. În acelaşi sens îl mustră pe inginerul Pangrati şi instructorul politic: „Partidul s-a bizuit pe dumneata. Ai fost unul dintre tehnicienii în care noi am avut cea mai mare încredere. Şi dumneata te moi la cea mai mică încurcătură?”. Iar Pangrati mărturiseşte ruşinat că a început „să-şi vină în fire” – să vadă, să înţeleagă şi să-şi cultive încrederea – abia de când lucrează cu Malâşco.

În vremea aceasta, instructorul de partid îi prezintă superiorului concluzia lui, care este primită cu aprobare: „Tovarăşe secretar, asta nu-i o treabă de partid! Asta-i o treabă a organelor de securitate!”. Mai departe, în şedinţa biroului comitetului de partid al Canalului se conchide: „din punct de vedere tehnic, ce s-a întâmplat acolo nu e mare lucru. Şi nu i se datoreşte lui Pangrati, ci… altor factori, din afara şantierului”. Pangrati însă poartă „răspunderea imediată”. Dar în evaluare se ţine seama şi de interese şi consideraţii de ordin mai general, pentru că „în jurul inginerului ăstuia se poate crea un caz. Un caz şi în bine, şi în rău”. Explicaţia: „Se naşte printre tehnicieni o poziţie din ce în ce mai răspândită. Şi printre tineri, şi printre bătrâni. Oamenii îndrăgesc lucrarea. Şi masa muncitorilor simte asta. (…) E unul din factorii cei mai puternici ai creării unui colectiv strâns…” Or, „Pangrati e unul din tehnicienii care au îndrăgit lucrarea şi care pun patimă în muncă (…). Şi un om care munceşte cu entuziasm; e un om care iubeşte lucrarea”. Drept care nu va fi pedepsit (adică doar mutat pe alt şantier – nicicum altfel!), ci lăsat să-şi ducă aici treaba la capăt (la …locul de muncă). Ceea ce a contat decisiv capătă expresie în formularea aceluiaşi instructor de partid – acesta făcând el însuşi, cu acest „caz”, un pas mare înainte în judecarea şi înţelegerea realităţilor: „Au crescut oamenii… au învăţat, s-au schimbat”. L-au descoperit pe „împreună”, au devenit definitiv parte a lui „noi” şi s-au deprins „să vadă lucrurile şi politic”. Au preluat de la comunişti ideea că nu e niciodată „nimic întâmplător când e vorba de succesele sau greutăţile noastre”, că nu există coincidenţe. Organizaţia de partid, se depune rezumativ mărturie naratorială, a ajuns să lucreze singură. „Ca o maşină rodată şi bine unsă”. În şcoala şantierului, sub îndrumarea şi supravegherea partidului, se învaţă om de la om, indiferent de poziţie (care ar avea doar semnificaţia unui grad diferit de iniţiere), din mers, din fapte, inclusiv din greşeli. Şi este importantă izbânda de mare şi recunoscut constructor a socialismului, Canalul, dar şi mai importantă este reuşita lui în zidirea de oameni noi.

Iar ceea ce iese din retorta complexă a şantierului şi se vede din afară e de natură să-l îndreptăţească pe bătrânul tătar dobrogean Ibraim să constate impresionat de-adevăratelea: „Da, da, mare schimbare a vrut Dumnezeu să se facă pe faţa pământului… Dumnezeu e mare… Allah ekber” – şi să adauge că „şi oamenii s-au schimbat foarte mult în vremea din urmă”.

AUREL BUZINCU

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: