Puţină literatură… (II)

 Socialismul a fost, toată viaţa lui, pronunţat verbios – de altfel, una dintre însuşirile prin care el a plictisit de moarte poporul, l-a îndepărtat şi, de fapt, l-a pierdut de client, destul de curând, tocmai străduindu-se să-l atragă. Nu-i vorbă, discursul public devenit „vorbărie” – şi, la nevoie, pentru expresivitate, chiar dacă pleonastic, „vorbărie de pomană” – nu era la data începutului de „eră nouă” chiar o noutate în viaţa noastră politică şi probabil că nici în a altora. Democraţia explică în bună măsură faptul: demosul este un adresant larg, divers şi necesar de cucerit. Nu avusese însă, acest discurs excesiv, tehnic vorbind şi nu numai, răspândirea şi, deci, auditoriul de acum, iar pe de altă parte, aristocratismul de sânge, cultural, n-a avut niciodată apetenţă pentru „vorba lungă” (care tocmai de aceea să aibă o serie sinonimică bogată, de extracţie felurită, dezavuându-şi în general obiectul desemnării: „vorba de clacă”, „vorbă de aflat în treabă”, „vorbă de doi bani”, „vorbă de adormit copiii”, „gargară”, „maimuţăreală”, „zgomot de fond” etc. – ceea ce e cu totul altceva decât „gură bogată” sau „gură de aur” sau chiar „limbariţă”). Verbiajul este dintotdeauna perceput ca apanaj plebeu, de tarabă şi şmecheresc, marcă a vânătorului oportunist de avantaje, iar omului serios îi trezeşte măcar suspiciune şi rezervă dacă nu repulsie de-a dreptul.

Acum, noutatea doctrinară şi de acţiune a socialismului, nevoia de disipare a spaimelor populare născute pe seama acumulării îndelungate de zvonuri, de cunoştinţe din auzite, criza reală de identitate a noii clase politice şi asocierea ei inevitabilă, în viziunea oricui, cu ocupantul – care mai e şi bolşevic pe deasupra – şi, sigur, fermitatea neconcesivă şi elanul demolator de tot ce-i stă în cale, inclusiv tradiţii şi valori de orice preţuire, care i-au însoţit voinţa de înrădăcinare au făcut, toate laolaltă, ca nevoia „orânduirii noi” de a se explica propagandistic – adică de a-şi justifica sau motiva continuu actele pentru a se legitima şi relegitima, iar asta într-un megafon rezervat, tot mai fără concurenţă şi foarte sonor – să întreacă tot ceea ce se cunoscuse în materie. În plus, vocile implicate în asaltul guraliv nu puteau avea un nivel de competenţă suficient de credibil: condiţia „dosarului de cadre sănătos”, dar şi aceea a servantului de ocazie, ipocrit, au făcut ca glăsuirea să fie adesea, mai ales în primele decenii, a unor generali şi colonei fără şcoala primară încheiată, a unor conducători de „unităţi socialiste” şi de instituţii ale statului improvizaţi, neremarcaţi profesional sau deloc profesionalizaţi, a unor ajunşi în aceleaşi condiţii la şefii politice şi administrative mai mari sau mai mici sau negospodari veniţi primii la colectivizare şi impuşi pe acest criteriu în fruntea comunităţilor săteşti – într-o întoarcere sinistră şi de durată a lumii cu josul în sus. Drept urmare, „timpul nou” a ajuns devreme în riscul de a vorbi singur şi de a se auzi pe sine. Faptele au atras repede măcar bănuiala de fals, de minciună, de lucru ascuns şi polologhia a devenit „barbă” şi „a trage bărbi” – vorbe de vulg care, după o vreme de teamă şi de tăcere, au devenit prizate şi răspândite în celălalt discurs, al rezistenţei, e drept că plăpând, şi el de cuvinte şi coroziv mai cu seamă prin subtilităţi din gama râsului. Că, însă, el a existat, asta e fără dubiu: din nişte ani de oarecare impresie de descătuşare, am îm memorie un activist – poate că tocmai de aceea nu însemnat – afirmând şoptit, dar în registrul grav, cum că simte că „bea apă cu săpun” zi de zi în exerciţiul muncii lui.

Realitatea a fost că între oferta ideologică aptă de-adevăratelea să atragă nişte categorii de oameni, complinită de „realizări” favorizate obişnuit de concentrările de resurse de care regimurile autoritatriste pot dispune şi, pe de altă parte, natura, deficienţele şi dificultăţile acţiunii propriu-zis politice, purtătoare mereu de varii dedesubturi inavuabile popular, dar întrevăzute, bănuite şi generând consecinţe de ordinul neîncrederii, au existat continuu nepotriviri, diferenţe, disensiuni. De unde, cu siguranţă, şi o parte importantă din motivarea accentului apăsat pe conştiinţă, pe îndoctrinare, pe formarea omului nou – între ale cărui însuşiri „înaintate” intrau, în bună măsură contra cost şi răsplătite la nivelul ridicolului vremii, încrederea totală şi necondiţionată în partid, slujirea cauzei cu devotament şi abnegaţie, dăruirea până la sacrificiul suprem, loialitatea.

Or, arta în general şi cu deosebire creaţia literară, mai accesibilă natural şi voluntar accesibilizată suplimentar (precept realist-socialist important!), au participat covârşitor, inclusiv prin blazonul artistului însuşi, la constituirea discursului public oficial (şi, adevărat, încet-încet şi a celuilalt). Procesul amplu şi real de alfabetizare a maselor e de privit şi el, măcar într-o latură a lui, în atare context: deschiderea pentru cât mai mulţi oameni a accesului pe cont propriu la sursă este condiţie obligatorie pentru eficientizarea acţiunii propagandistice şi anterioară exprimării care devine accesibilă prin coborârea nivelului rostirii sau prin ridicarea interesului şi capacităţii de înţelegre a destinatarului – iar socialismul verbios a avut mare nevoie deopotrivă de producători de discurs propagandistic adecvat şi de interlocutori, de o cât mai largă receptare.

Dincolo de aspectul calificării profesionale a producătorului, diferenţa cea mai relevantă dintre oratoria de partid şi această literatură – tot de partid, în fond, conform „clasicilor” – rezidă, în esenţă, în aceea că prima, oratoria, trimite la adevărul vieţii – oricât de poetic ar face-o (paradoxal, nici chiar poezia neîntrecând vreodată în poeticitate oratoria) – doar ca la un argument, o probă, o dovadă în vreo privinţă, aşadar pe cale preeminent raţională chiar dacă apelează la afect în actul ei persuasiv, în vreme ce imaginea propusă de creatorul de literatură zugrăveşte astfel încât, ilustrând şi oferind ca pe un ceva în sine şi de prim plan adevărul vieţii, îşi destinează produsul unei receptări complexe, sufleteşti, făcând, corespunzător, ca şi persuasiunea directă, auctorială, să treacă în planul secund, să se ascundă acolo de fapt, la rampă lăsând-o pe cea exercitată de imaginea în sine, adică de adevărul vieţii. Oratorul de partid (iertare, Lucian Blaga, sigur nu te-ai gândit vreodată că ai putea fi evocat într-un astfel de context!) striveşte corola de minuni a lumii în vreme ce poetul, cu lumina lui, sporeşte a lumii taină. Lucruri de interes practic, de altfel, îndelung şi bogat teoretizate. Creditabilă într-o măsură net superioară construcţiei oratorice, imaginea literară nu este însă aici una în sine, autonomă, propriu-zis artistică, ci produsă sub condiţia subordonatoare şi determinantă a propunerii şi instituirii metaforice a unei lumi în care ideologia şi-a implantat deja adevărul propriu şi ca atare, această lume, zugrăvită veridic tocmai pentru a nu se scăpa din vedere nimic din adevărul ideologic, relevă din plin şi în primul rând adevărul vieţii. Cititorul nu stă în faţa unei imagini oarecare a lumii, ci are dinainte, în acest caz, lumea şi mişcarea ei şi legile acestora aşa cum le vede şi le propagă, fireşte că nu din interes artistic, ideologia. De aceea şi insistenţa realismului socialist pe componentele de cunoaştere şi educativă – în sens comun, nemijlocit şi imediat, cvasivulgar – ale operei de artă: e vorba de cunoaşterea adevărului ideologic şi de acţiunea acestuia formativă, de îndoctrinare.

Iar Drum fără pulbere, romanul lui Petru Dumitriu, este în acest înţeles dat literaturii de realismul socialist un produs literar reprezentativ al începutului de „nouă eră” – între altele, desigur, nicicum mai puţin ilustre –, o spectaculoasă ratare artistică, precum şi un excelent material de disecţie.

AUREL BUZINCU

Print Friendly, PDF & Email

Comentariul dvs.

Adresa ta de email nu va fi publicată.

*

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: