Puţină literatură… (I)

De fapt, numai aparent literatură, întrucât, deşi terenul este al literaturii, al ficţiunii, al fabulaţiei, totuşi, în esenţă, discuţia este aici despre altceva: despre o ficţiune care naşte realitate, lume şi viaţă – care la rândul lor pot deveni literatură, să zicem că propriu-zis doar un fel de literatură, cu acestea încă o dată ficţionalizate, în temeiul, desigur, al adevărului vieţii şi al veridicului (nu al verosimilului şi necesarului, precum ştim de multă vreme că literatura s-ar face!) ori putând să rămână şi realitate, lume, viaţă aievea, produse însă de o ficţiune şi nu de Dumnezeu sau de natură sau de o conlucrare a acestor producători de atare lucruri calificaţi şi acreditaţi, iar asta într-un chip care poate să treacă, precum s-a şi întâmplat, drept firesc, chiar dacă este exclus ca faptul să nu pară ciudat şi paradoxal pentru mintea nepervertită. În plus, nu avem de a face cu vreun sofism şi nici cu ideea platoniciană a cărei copie imperfectă ar fi lumea şi a cărei copie a copiei şi, prin urmare, şi mai imperfectă ar fi poezia – cu toate că despre o idee primordială, anterioară şi decisivă în relaţie cu orice materialitate, e de vorbit în chestiune inevitabil, chiar dacă materialismul în interiorul viziunii căruia ne aflăm îşi revendică o prioritate absolută şi absolut nenegociabilă. O idee, însă, şi un plan de acţiune aplicativă – omeneşti, ale omului. O idee şi o politică.

Fără ca fenomenul să se limiteze la numai atât, nicicum, doar că el e aici mai apropiat de starea lui pură şi mai pregnant decât altundeva, este vorba de realitatea anilor cărora li s-a zis, larg acceptat, „obsedantul deceniu”. Obsedant pentru unii trăitori interogativi ai deceniilor imediat următoare, nu mai puţin comuniste, în baza însă a unor evoluţii care au făcut posibile şi chiar au încurajat atât nevoia, cât şi libertatea unor desluşiri, lămuriri şi mai ales rostiri în legătură cu epoca politică de până prin 1965 – dar să rămânem lucizi şi cât mai exacţi, toate acestea parţiale, „cu voie de la poliţie” în cea mai mare măsură, ele însele efecte ale unor comenzi politice şi ideologice şi acestea doar în secundar de altă orientare şi natură, iar în unele cazuri chiar nepercepute ca atare şi tratate ca participări oneste şi „de suflet” la o subversiune naţională şi patriotică. Ulterior, apoi, timpului acela ceva mai larg decât un deceniu, în măsura în care a mai generat preocupare, probabil că mai nimerit ar fi fost să i se spună deceniul fantast – adică mai detaşat, un pic într-o anume indiferenţă, poate cinică, faţă de unele dintre efectele lui, dar cu mai multă atenţie în a-i prinde o dispoziţie ludică şi industrioasă încă nebăgată în seamă cât ar trebui, precum şi, neapărat, în a-i avea în vedere, deplin şi la dimensiunea lor, voluntarismul, încrederea şi voinţa fără margini şi cu totul rare în istoria facerilor omeneşti de felul acesta. E, la noi, un timp în care, în prelungirea celui sovietic al anilor ’30, cu model, imbold şi sprijin de acolo, politicianul – un ingenios care poate fi şi „inginer de suflete” ori numai pedagog în domeniu – este convins că poate face, singur în scaun şi cu mijloacele proprii, orice din orice, nelimitat, iar ideologul, fără să-şi piardă funcţia şi postul, ci doar întâietatea proiectată de clasici, ca de fapt în orice vreme de înfăptuire, devine adjuvantul care supraveghează starea legăturilor ideatice necesare şi, după nevoile şi interesele concrete, produce continuu şi acreditează apanaj teoretic menit să justifice, să motiveze, să legitimeze situarea şi acţiunea politică. Fireşte că nu chiar în halat şi de la pupitru, ci avându-şi propriul aparat de evaluare şi de control, de atragere şi de constrângere.

Şi iată terenul zis literar aferent. Publicat la început de ani ’50, un roman care nu ştiu să fi avut mai mult de două ediţii, a doua obţinută la un an după prima, în 1952, prin rescriere în cvasitotalitate, drept care cărţoiul în cauză, Drum fără pulbere, de aproape şapte sute de pagini (balşoi – şi dimensional conform cu modelul şi reţeta), pomenit azi numai ici şi colo, mai ales ca „un roman profund ticălos”, rămâne cert unul cvasinecunoscut. Ca de altfel destule altele ale vremii, la fel de voluminoase ori şi mai şi, precum şi cu aceeaşi pagubă neînsemnată din această cauză (nu aşa însă şi pentru categoria de cititori, tot mai rară şi mai inutilă, a aspiranţilor la intelectualitatea veritabilă, cu miez umanist), dar cu siguranţă că şi dintr-un alt motiv, în sine doldora de semnificaţie: autorul, Petru Dumitriu, unul dintre condeierii răsfăţaţi ai epocii, talent adevărat şi interesant, a dezertat în 1960 din gloria pe care şi-o câştigase deja în patria socialistă şi s-a stabilit în Occidentul poate că nu atât râvnit în sine, cât fiinţând – în reprezentările pe care bolşevismul cu dictatura proletară le-au provocat – ca tărâm salvator pentru mulţi creatori români şi până atunci, ca şi de atunci încoace. Şi de bună seamă că, autorul întorcând brusc şi neaşteptat spatele regimului pe care o vreme îl slujise (chiar exemplar) şi dintr-ale cărui favoruri (frecvent ridicole prin raportare la normalitate) se înfruptase, cărţile i-au fost scoase imediat din circulaţie, iar comentariul pe marginea lor a devenit nepublicabil. Ilustrativă, nu numai pentru cazul de faţă, este informaţia pe care Nicolae Manolescu ţine să o comunice public, anume că un text al lui privitor la romanul Cronică de familie al lui Petru Dumitriu n-a reuşit să treacă de cenzură pe toată durata anilor ’80 şi s-a putut publica abia în 1990. Blocarea circulaţiei cărţilor (numeroase, scriitorul a fost un harnic şi după unele opinii, în continuă nevoie de câştig bănesc, ceea ce regimul nu le-a refuzat în general artiştilor în care avea încredere – iar un Adrian Păunescu, nu neapărat la fel de logoreic, a existat mai tot timpul şi în toate ramurile artei socialiste) şi a numelui lui Petru Dumitriu, s-ar cere adăugat, va fi făcut deopotrivă bine şi rău evoluţiei literaturii şi chiar culturii noastre postbelice – lucru încă de cercetat.

„Profund ticălos” romanul în discuţie întrucât, construindu-se pe suportul unei cronici a începutului de lucru pe marele şantier al canalului stalinist Dunăre – Marea Neagră, pasiune literară de epocă, autorul nu s-a străduit nici în legătură cu adevărul pe care timpul avea să-l probeze despre realitatea cruntă a canalului (şi nici nu se putea asta, dar nici nu devenea faptul în sine probă de mai certă valoare literară) şi nici cu adevărul în înţelesul lui moral (ceea ce unora le-a ieşit, e drept că mai ales prin reţinere, tăcere, amânare – ceea ce e de o relevanţă literară, dacă aceasta există într-adevăr, doar conjuncturală) sau artistic (soluţia posibilă, a concesiei, a pactizării parţiale cu diavolul fiind la nesfârşit discutabilă şi, în fond, nu una mai fericită). Zelos angajat şi în entuziasm, Petru Dumitriu s-a dedicat aici numai şi numai adevărului ideologic al regimului. Altfel spus, îmbrăcat în salopeta propagandistică şi înzestrat cu echipamentul de rigoare, scriitorul a pus cu sârg la treabă mijloacele literaturii, bogat deţinute şi eficient mânuite, pentru a construi o ilustrare aptă să persuadeze în numele şi prin mijlocirea a ceea ce realismul socialist – care tocmai se importa prin sincronizare cu spaţiul literar sovietic, unde el fusese conceput şi impus politic încă de la începutul anilor ’30 ca platoşă contra influenţelor neconvenabile ideologic cu care imperialismul putred asalta necontenit, chipurile, patria sovietelor şi în acelaşi timp şi la fel de important, ca soluţie de subordonare şi instrumentalizare propagandistică a artei – a numit adevărul vieţii. Acesta, mai departe, un concept metaforizat, pregătit aşadar pentru o ingerare inclusiv pe cale sensibilă, a fost similarul şperaclului în acţiunea de aliniere a artiştilor, dar şi a consumatorilor de produs zis artistic, sub drapelul ideologiei comuniste. El a oferit şi a recomandat viaţa însăşi ca dovadă că adevărul ideologic este adevărul însuşi – iar asta după ce, în prealabil, conţinutul vieţii a fost resemnificat în baza reducţiilor şi a absolutizărilor pe seama cărora se ajunge, să zicem, la viziunea care esenţializează şi generalizează lupta de clasă şi după ce ochiul însuşi a fost determinat, în chipuri felurite, să vadă acolo numai sau mai ales ceea ce trebuie văzut. (Va urma)

AUREL BUZINCU

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: