Puteam s-o încurc… (II)

Satul a fost electrificat în baza documentaţiei tehnico-economice elaborate de colectivul nostru, dar biserica stilistă a rămas în întuneric.

S-au perindat apoi mai multe intervenţii, dar fără efect, privind branşarea la reţeaua electrică publică a aşezării monahale pe stil vechi, dat fiind faptul că cei ce au intervenit nu dispuneau de nicio putere care să poată influenţa ordinul cunoscut al lui Emil Bobu.

Preotul Cozma – bucovinean din Neagra Şarului, din ţinutul Dornelor – mă vizita mereu în cadrul deplasărilor sale din ţară, unde aveau biserici de mir pe stil vechi, de fiecare dată întrebându-mă dacă a survenit vreo schimbare faţă de situaţia pe care i-am expus-o cu 1-2 ani în urmă.

Devenisem deja aproape prieteni (el era de profesie tehnician constructor), iar eu mă frământam în sinea mea cum aş putea să-l ajut fără a-mi pune în pericol situaţia mea de tată a patru copii de vârstă preşcolară, pe care mi-i dăruise Dumnezeu şi care erau cea mai mare bucurie a vieţii mele. Speram ca Emil Bobu – bine văzut de Ceauşescu –, aşa cum se auzea, să fie promovat în aparatul central al partidului şi să plece din Suceava, fapt care s-a întâmplat, într-adevăr, dar mai târziu. Problema electrificării stiliştilor din Slătioara devenise una cunoscută de multă lume din Suceava, iar poziţia mea tolerantă în favoarea călugărilor de acolo era în atenţia organelor de ordine (Securitate) şi într-o zi, cred că nu chiar întâmplător, mi s-a atras atenţia, nu de o oarecare persoană, asupra consecinţelor pe care le-aş putea suporta pe seama vizitelor frecvente pe care mi le face preotul călugăr stilist Cozma la sediul IRE.

Inginerul S. Manoliu (fie-i ţărâna uşoară!) ajuns vicepreşedinte al deja Consiliului Popular Judeţean (CPJ) Suceava, după noua împărţire administrativ-teritorială a ţării, vecin cu mine (locuiam în acelaşi bloc), mi-a atras atenţia de a fi mai „precaut” în legătură cu Mănăstirea Slătioara, pentru că aş putea „s-o încurc”. Dânsul cunoştea problema, fiind şi el solicitat de preotul Cozma care, probabil, a amintit numele meu în cerinţa sa de a i se aproba racordul electric al Mănăstirii Slătioara la reţelele SEN. Judeţul, aşa cum am amintit, era condus cu mână forte de Emil Bou ca preşedinte CPJ şi prim-secretar al Organizaţiei Judeţene PCR Suceava.

Dictator ca şi şeful său de la nivel central, Bobu băgase o spaimă fără precedent în rândul salariaţilor CPJ, aşa încât disciplina de cazarmă militară era, cred, mai suportabilă decât cea din CPJ Suceava. În aceste condiţii, cine s-ar fi putut încumeta să ignore dispoziţia lui Bobu? Ar fi fost o adevărată sinucidere! Mă aflam totuşi – şi ne aflam – în faţa unui abuz… şi încă unul grosolan. Nicăieri în legislaţia ţării nu erau prescrise astfel de restricţii! Ele aparţineau unui lider comunist cu o mare trecere în faţa conducerii de partid şi de stat din acea perioadă. Ca urmare, gândurile mele rămaseră cantonate pe ideea că s-ar putea găsi totuşi soluţia, printr-o intervenţie la cel mai mare nivel din ţară sau prin apel la presa străină.

Ambele căi erau riscante pentru cei ce, eventual, s-ar fi implicat într-un astfel de demers. Dar, ca printr-o revelaţie cerească, ideea salvatoare a venit chiar atunci când credeam că orice încercare de rezolvare a problemei este sortită eşecului… În grupul inginerilor proiectanţi din subordine, se afla şi un inginer mai în vârstă (trecut de 70 de ani) care, deşi era pensionar (fusese inginer-şef al gospodăriei comunale din municipiul Fălticeni, ce avusese în exploatare centrala electrică Diesel a oraşului), mai continua să lucreze prin cumul şi jumătate din pensie, potrivit legislaţiei de atunci. Era fiu de preot şi nu era (nici n-a fost) membru al PCR, prin intermediul căruia găsisem soluţia care prezenta, totuşi, un coeficient de risc, dar mult mai redus faţă de cel mai înainte descris (mai mult întemeiat).

Aşadar, am chemat la mine în birou, unde eram singur, pe moş Iancu Volosciuc (Dumnezeu să-l odihnească!) – bătrânul nostru coleg –, i-am destăinuit întreaga poveste şi i-am propus să semneze el proiectul deja întocmit de mine ca drept autor, dat fiind că urmările ce ar fi fost totuşi posibile, în cazul în care am fi prinşi şi strânşi cu uşa, se suportau mai uşor în cazul lui decât al meu. Bătrânul a rămas pentru un moment în expectativă, dar nu prea mult. A acceptat propunerea asumându-şi eventuala răzbunare a ministrului Emil Bobu. Totuşi, bătrânul meu coleg m-a întrebat: „Dar dacă mi se taie pensia?”.

L-am asigurat că-i voi da eu întregul câştig pe care-l aveam în învăţământ, unde lucram în calitate de cadru didactic asociat, cu jumătate din norma didactică. Dar, aşa cum va rezulta din cele ce urmează, nu s-a ajuns până acolo. Ca urmare, proiectul semnat de I. Volosciuc, ca întocmitor, a trecut prin CTA (comisia tehnică de avizare) pe neobservate („iuţeală de mână şi nebăgare de seamă”).

Cota de proiectare a fost achitată de preotul Cozma, care-l comandase la IRE, şi, cu lucrarea în braţe, a contactat executantul de lucrări din zonă. Execuţia în teren a durat foarte puţin, dat fiind volumul mic de lucrări, astfel încât punerea sub tensiune electrică a racordului LEA 20 kV şi a postului trafo aferent a avut loc concomitent cu promovarea lui Emil Bobu în funcţia de preşedinte UGSR (Uniunea Generală a Sindicatelor din România) de la Bucureşti. Aşa se face că am avut satisfacţia de a participa la sărbătorirea aprinderii primului bec (lampă electrică cu incandescenţă de pe atunci) pentru iluminatul ansamblului mănăstiresc pe stil vechi din Slătioara, având drept sursă SEN.

Cu preotul Cozma am rămas în continuare în relaţii de bune cunoştinţe şi amiciţie. Şi era să-l întâlnesc, după câţiva ani buni, la proprietatea sa din localitatea Neagra Şarului (comuna Şaru Dornei), unde începuse construcţia unei biserici cu trei altare, evident, pe stil vechi. Ce a urmat apoi, nu mai ştiu. Oricum anul 1989 a însemnat întoarcerea în libertate a tuturor cultelor de pe teritoriul ţării în condiţiile prevăzute de legile ce derivă din constituţia statului.

Astăzi, după atâţia ani, privesc cu seninătate comportarea mea de atunci, fără a-mi atribui merite deosebite în domeniul ca atare. Şi de ce să nu spun că am bucuria legată de faptul că, în opera de „demolare” a industriei româneşti pe parcursul celor mai bine de 30 de ani de către emanaţii „revoluţiei” din Decembrie 1989, SEN şi reţelele sale de transport şi distribuţie a energiei electrice de pe cuprinsul ţării au rămas în picioare! Aşa au rămas faptele descrise şi la Mănăstirea Slătioara.

 ROMULUS SFICHI

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: