Recurs la Eminescu: ruşii (X)

Prin 1880 resentimentul faţă de aliatul din războiul contra Turciei se mai potoleşte cât de cât. Dar asta doar aparent, estompat ca obiect al preocupării nemijlocite a gazetarului, care se ţine strâns de ale zilei şi e prins firesc de problemele momentului. Fără să ignore însă vreo clipă şi în vreo privinţă trecutul, experienţa, semnificaţiile deja trăitului, proba faptului consumat şi a documentului, ceea ce face ca „fostul aliat” să nu-i dispară propriu-zis din atenţie. Problematica pe fondul dezbaterii căreia gazetarul Timpului se întâlneşte cu „marele vecin de la Răsărit” este mai ales cea a politicii externe a României. Direct sau duh ascuns în umbră, Rusia este aici o prezenţă de neocolit. Nu singură, ci în compania puterilor care îşi dispută întâietatea şi se bat pentru a-şi impune interesele şi a dobândi avantaje, cu orice preţ, la gurile Dunării.

Eminescu e la curent şi scrie despre demersurile ori susţinerile mai mult sau mai puţin oneste pe care împărăţia le împrăştie, nu la întâmplare şi neinteresat, pe la cancelariile Apusului. Face cunoscut, spre exemplu, că la proiectele politice anunţate de guvernul liberal şi la succesele diplomatice româneşti obţinute pe lângă aceleaşi cancelarii, Rusia ar răspunde printr-un dar al ţarului către principele bulgar constând dintr-un vapor de război cu 40.000 de puşti şi câteva tunuri (mart. 1880). Plauzibil, întrucât în Europa se ştie că partizanii Rusiei în România sunt tot mai puţini, o minoritate care tinde să dispară, cum scrie acum un ziar din Viena – opinie reprodusă ca ştire de Timpul –, în vreme ce la „fraţii bulgari”, spune Eminescu, „întâlnim tendinţa de revendicaţiune şi de predominare faţă cu toate elementele Peninsulei, fie români, fie greci, fie slavi chiar”, iar înţelesul inevitabil este că Rusia nu lipseşte din această piesă. Faţă de situaţie, la Paris, Journal des débats exprimă – lucru preluat de asemenea de Timpul, cu siguranţă că din mare apreciere – „ideea Europei” despre ceea ce s-ar cuveni să facă România, anume să nu înceteteze să fie o putere neutră: „N-am uitat, se scrie aici, cum în timpul celui din urmă război, ea (România) a ieşit din neutralitate pentru a deveni aliatul militar al Rusiei. Armata română a făcut înaintea Plevnei cele mai mari servicii armatei ruseşti. Dar nenorocitul Principat a fost rău plătit pentru devotamentul său, căci a pierdut Basarabia. Iată probabil tot folosul pe care România l-ar trage dintr-o nouă aventură de genul acesta. Alianţele sunt periculoase când sunt prea disproporţionate; după ce România a făcut o experienţă, ar mai vrea să facă şi o a doua?”.

De unde, probabil, măcar o încurajare pentru o însuşire importantă a situărilor eminesciene în chestiunile politice pe care le discută – cu poziţii care pot să pară şi chiar vor fi părut, măcar uneori, lipsite de curaj, conservatoare mai mult decât ar trebui şi chiar defetise, în orice caz, ponderate, echilibrate, cuminţi. Şi poate că, pentru europenizanţii vremii şi ulteriori, nu de dus ţara înainte. E însă şi aici de căutat, cu certitudine, o explicaţie de ordin personal pentru adversitatea constantă, exprimată adesea prin ridiculizare şi la capătul răbdării, prin aspru sarcasm, faţă de ceea ce, în acţiunea liberală, i se pare lui Eminescu necopt, excesiv şi adesea aventuros prin superficialitate, prin insuficientă legătură cu viaţa şi cu nevoile pământului şi ale naţiei, precum şi soldat cu ignorarea unor trebuinţe reale şi stringente. Iată-l, spre exemplu, zâmbind, dar nu cum s-ar putea crede, la ideea în sine de regat, ci la spectacolul verbios şi teatral care înveşmântează pregătirea proclamării regatului – întrucât, spune el, „evident că liberi suntem de-a pune orice titlu am voi statului nostru”, pentru că „nu numai că aceste titluri sunt exclusiv de dreptul naţiunilor de a şi le da ele înşile, dar suntem pe deplin liberi de-a proclama statul nostru împărăţie, hanat, taicunat, patriarhie chir. Nimeni, absolut nimeni nu ne-ar opri de la aceasta”. Mai cu seamă că, reaminteşte citând şi trimiţând la document, în 10 mai 1877, ca preşedinte al Senatului, Dim. Brătianu se adresase astfel Domnului, la aniversarea a unsprezece ani de la ridicarea acestuia în scaunul românesc: „Europa, împreună cu noi, cu veneraţiune şi cu amoare va saluta în Măria Ta pe marele rege al României (s.a.)”.

Or, ceea ce Journal des débats numeşte „ideea Europei” este, măcar într-o însemnată parte, şi ideea în materie a lui Eminescu. Argumentele îi sunt de luat în seamă: „Examinând (…) starea noastră politică internaţională, spune el, constatăm cu înlesnire că nu numai toate atributele suveranităţii statului au fost câştigate înainte de 1866, ci asemenea că recunoaşterea unei dinastii ereditare era însăşi recunoaşterea suveranităţii reale a ţării – toate acestea fără niciun sacrificiu. (…) S-ar fi putut aştepta ca, în urma sacrificiilor ce ne-am impus prin participarea la războiul oriental, să conservăm măcar simpatia acelei puteri cu care ne-am luptat alăturea; n-am conservat-o însă nici pe aceea. Am avut şi mai puţin încă simpatia acelor puteri care au privit cu ochi de neîncredere participarea noastră la război şi astfel am putut constata că nicio voce amicală nu s-a ridicat în Congresul de la Berlin în favorul României…”. Şi, în aceleaşi Studii asupra situaţiei, ferm şi de fapt repetând: „Toate atributele unei neatârnări reale s-au câştigat de către Cuza Vodă, exceptând firma acestei realităţi” (febr. 1880).

Mai departe, opinia lui este că „Statul nostru nu are altă raţiune de a fi decât aceea că este stat românesc, deci dezvoltarea elementului românesc este şi caută să fie ţinta noastră de căpetenie”. Ca urmare, „Oricare ar fi măsurile – fie cât de frumoase şi mari – care ar împiedica dezvoltarea acestui element, fie din consideraţia pentru idei importante, fie sub pretextul acestor idei, ele sunt a se privi ca stricăcioase şi contrare ideii statului nostru (s.a.). Drept care „Raţiunea de stat ne pare superioară tuturor ambiţiilor nejustificate şi întregului bagaj de fraze cosmopolite (…). Ceea ce voim deci e ca naţia să fie redată ei însăşi, ca clasele productive, grupurile ei de interese adevărate şi generale să contribuie la formarea voinţei ţării…”

În relaţie cu acestea, o privire aruncată acum zonei în care românii trăiesc îi arată „ca nealtădată, priveliştea unor aspiraţii atât de contrarii unele altora, încât ne e peste putinţă a vedea în aceste mişcări ceva voluntar, de sine stătător, cu o ţintă clară, ci suntem siliţi a admite influenţe din afară, primejdioase tuturor popoarelor Peninsulei şi fiecăruia îndeosebi dintre ele”. Şi conchide: „Unde pot duce aceste tendinţe nu e greu de ghicit. În loc de a stabili un comun acord între toţi, pentru ca să se respecte toate limbile şi toate naţionalităţile, fără deosebire, pentru ca în teritoriile pe care ele le ocupă să se dezvolte fiecare în pace – oricare ar fi împărţirea după state –, tendinţele de predominare, dorinţele de deznaţionalizare vor duce la frecări continue şi vor face ca elementele menite de Dumnezeu şi de istorie a trăi laolaltă să ajungă a se certa şi bate pentru petece neînsemnate de pământ şi pentru supremaţia cutărei sau cutărei limbi. Rezultatul va fi că fiecare dintre aceste elemente îndeosebi se va preface în mâinile marilor vecini în instrumente contra lor înşile, că pacea nu se va stabili niciodată până ce, cu toţii laolaltă, vor încăpea sub o nouă dominaţiune străină, care nu va mai fi atât de slabă ca cea turcească”. Soluţia preconizată pentru evitarea răului iminent: „Fără ca în organizarea acestor state să se introducă principiul suprem că orice naţionlitate îşi poate vedea în libertate de limba, de şcoala, de biserica sa, fără egala îndreptăţire a limbilor, oricare ar fi repartiţia teritoriilor, Peninsula Balcanică va deveni teatrul unor rivalităţi de predominare regretabile pentru toţi deopotrivă. Victorii momentane ale unora vor fi urmate de victorii asemenea momentane ale altora şi-n aceste mişcări convulsive, când într-o parte, când într-alta, cel ce va câştiga în adevăr va fi totdeauna un al treilea din afară. Toate elementele în discordie vor scădea în orice privinţă făcând loc imigraţiunii şi predominării străine” (mai 1880).

Devine astfel expresiv şi lămuritor în multe privinţe un pasaj privitor la susţinerile prinţului rusofil Grigorie Mihai Sturdza: „Atitudinea pe care prinţul ar voi s-o vadă luându-se de către poporul românesc în marea dezvoltare viitoare a chestiunii Orientului nu ni se pare conformă cu politica noastră tradiţională, care a fost de-a nu lega nicicând soarta poporului nostru romanic de soarta unor popoare străine nouă şi prin limbă şi prin origine. Poate că din asemenea atitudine ar răsări pentru noi mari foloase momentane, dar pierderile pe viitor ar fi nespus de mari. Poate că, prin izolarea noastră între elemente radical străine, suntem singurul popor condamnat a nu face politică momentană, ci pe secole înainte, dar testamentul lui Ştefan Vodă al Moldovei ne arată că nici (chiar) în eroii creştini ai veacului nostru de mijloc interese trecătoare, identitate de religie ş.a. nu erau mai tari decât sentimentul obscur, însă puternic, al conservării neamului şi ţării. Românul e în stare – crede Eminescu – a deveni catolic sau mahomedan pentru a rămâne român, dar a-şi schimba limba şi naţionalitatea nu se va învoi nicicând şi oricare atitudine care i-ar periclita aceste bunuri, mai înalte pentru el decât chiar forma raportului său cu Dumnezeu, nu vor conveni nici inimii, nici spiritului său. (…) Ceea ce cere numai, azi, ca şi în veacurile trecute, este ca şi limba lui să fie respectată în acelaşi chip şi singura duşmănie pe care o are românul este cea în contra elementelor care nu supun silei numai trupul, ci şi sufletul”. În consecinţă, „cu tot respectul ce datorim unui om care are iubire de ţară şi sinceritatea deplină a opiniilor sale, vederile de politică exterioară ale prinţului Grigorie Mihai Sturdza ne par nu numai neoportune pentru prezent, ci contrare rolului nostru istoric pe viitor chiar şi nu putem admite vreo solidaritate cu ele” (dec. 1879). Mai mult, Eminescu vede chiar Antihristul apocaliptic personificat într-un „fin şi elegant agent al pansalvismului, cu bară albă şi cu fizionomia ce inspiră încredere, cu atât mai periculos cu cât e mai simpatică figura lui” (nov. 1879) şi crede, pe de altă parte, că fără părăsirea neutralităţii după Tratatul de la Paris, „niciodată n-am fi ajuns în trista stare ca străinătatea să aibă a ne dicta ceva în privirea dreptului nostru intern” (iul. 1879).

Realitatea ultimă ar fi că „Vecinii noştri au fost totdeauna prea mari, noi totdeauna prea mici” (aug. 1880), iar altfel, „Popor latin, înconjurat de slavi, de maghiari, de germani, noi nu ne putem rezema pe nicio simpatie de rasă, care e cea mai puternică dintre toate. Aşadar suntem avizaţi a ne rezema pe bunăvoinţa egală a vecinilor noştri, răsărită dintr-un echilibru nu de simpatii şi antipatii, ci de interese (s.n. – A.B.). Înclinând spre una sau spre alta e evident că punem în chestiune interesele sau ale unuia sau ale altuia. Dovedind însă, prin toată atitudinea noastră, că, în mijlocul acestei lupte ascunse, noi nu urmărim decât pur şi simplu interesul nostru naţional, niciuna dintre ele nu ne-o poate lua în nume de rău” (sept. 1880). Astfel că întrebarea despre posibilitatea neutralităţii României o consideră una grea, dar în acelaşi timp, „Nu suntem în poziţia popoarelor ale căror aspiraţii pot găsi sprijin”, iar „Pân-acum, o spunem drept, tot politica strămoşească a echilibrării influenţelor (s.n. – AB) ni se pare cea mai bună şi recomandabilă” (oct. 1880).

În rest, spusese deja, „Cine nu e drept nu merită să fie liber”…

AUREL BUZINCU

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: