Recurs la Eminescu: ruşii (IX)

Recurs la Eminescu: ruşii (IX)

La mijlocul lui februarie 1879 nu doar că ruşii încă nu plecaseră din România, dar prezenţa lor are efect perturbator asupra desfăşurării naturale a vieţii în societatea românească. Eminescu dezvăluie că e şi din atare cauză dacă Timpul a evitat până la această dată să dezbată şi să se pronunţe public într-o anume chestiune socotită de mare importanţă. „Ţara mai este ocupată de oştire străină”, spune el, şi există anumite puteri – „ale căror interese nu sunt armoniabile cu existenţa statului român” – care n-ar ezita să se folosească de ocazie ca de „un mâner cu care să ne poată mişca în direcţia care le convine”, încât, în aceste condiţii, încă „avem de gând a ne mărgini numai la rolul de cronicari”. Este vorba, desigur, despre complicata „chestiune israelită” în general şi de suprimarea articolului 7 din Constituţie conform cu ceea ce stipulează Tratatul de la Berlin, iar între puterile cu interese care nu sunt armoniabile vizată este şi Rusia. Oricum, aceasta împrăştie în Europa susţineri propagandistice care n-au de ce să mire, dar care reţin atenţia: „1. că România trebuie să mulţumească pentru independenţa sa armelor ruseşti; 2. că câştigarea Dobrogei este o urmare a mărinimiei Rusiei şi 3. că autorităţile române din Dobrogea au maltratat pe bulgarii de acolo numai din cauza naţionalităţii lor”.

Deşi va fi resimţit ca primejdioasă în context afirmaţia ultimă (chiar dacă acest punct este privit ca nefiind „îndestul de serios”) şi întrucât „independenţa, datorită sau nedatorită armelor ruseşti, nu există deplină nici până azi şi pentru că Europa a legat-o de condiţii care n-o privesc pe Rusia”, numai punctul al doilea îl atrage pe gazetar – care simte nevoia să folosească ocazia pentru a contribui la „a se vedea odată pentru totdeauna câtă consistenţă are mitul despre bulgarismul Dobrogei”. Avertizase deja că deşi dreptul României de a deţine Dobrogea este istoric incontestabil, totuşi acest teritoriu era înstrăinat de matca lui de cinci secole şi că, în condiţii de guvernare neadecvată, devine mare riscul de a determina „populaţiile să regrete trecutul şi să ne urască”, încât „Numai completând sau dând ocazie de a se completa formele deja existente ale vieţii publice îi vom face pe oameni să se simtă tot în patria lor veche, să se simtă la ei acasă, iar nu sub o dominaţiune străină” (oct. 1878). Asta, desigur, avându-se în vedere, în baza experienţei româneşti a anilor din urmă, „acel popor din sate, care a rămas inaccesibil tuturor înnoiturilor noastre nenorocite” şi pe de altă parte, cât priveşte capacitatea guvernamentală de gestionare responsabilă a problemelor, că „diurna e pentru roşii totul, iar datoria nimica toată”. Dar ar accepta opinia că „Turcii, tătarii, grecii şi alţii sunt mulţumiţi cu noi, bulgarii nu, căci li s-a luat dominaţiunea de care s-au bucurat câtva timp sub ocrotirea armatelor ruseşti” (dec. 1878).

Teritoriu de trecere spre Europa – prin vadul de la Isaccea – pentru mulţi migratori, printre care bulgarii, apoi ruşii din Kiev, susţine Eminescu, Dobrogea a aparţinut cert, consemnat documentar, Valahiei lui Mircea cel Bătrân, care o va fi pierdut în favoarea turcilor târziu, după 1416. În orice caz, „istoria Bulgariei nu e tocmai aptă pentru stabilirea unor drepturi pozitive asupra provinciilor în care ei locuiesc”, iar Dobrogea s-ar afla, iarăşi probat documentar, în primul rând în situaţia aceasta. Că istoria popoarelor şi locurilor contează pentru mereu salvatorii şi eliberatorii ruşi mai puţin decât proiectul pan-slavismului şi decât asumarea misiunii autoîncredinţate de apărare a ortodoxiei, asta este adevărat.

Gazetarul îşi are însă şi el misiunea proprie: să scoată la iveală şi să răspândească adevărul spre a contracara procesul de instalare a ignoranţei sau a minciunii propagandistice, amândouă periculoase, şi spre a sprijini, în acelaşi timp, generarea unor efecte de conştiinţă în consecinţă. Este o misiune culturală şi patriotică, se înţelege că implicând generalul şi eternul pe de o parte şi naţionalul pe de altă parte – valori care merită şi legitimează oricâtă strădanie după Eminescu şi care îi explică fără excepţie campaniile, evaluările şi aprecierile, atitudinile, judecăţile de gazetar, ca şi expresia, care, între orice forme s-ar mişca, e de văzut lesne că nu acceptă să se joace în sine, să fie uşuratică. Mai ales că vede lumea mergând, neîndoielnic pentru el, pe un drum continuu coborâtor, al descompunerii în multe privinţe şi înţelesuri. Astfel, Rusia şi-ar avea, pe lângă bolile şi tarele eterne, rău văzute din afară şi bine dinăuntru şi alimentate de acolo, şi unele suferinţe proprii timpului şi specificului ei de evoluţie istorică. Poate, iată, să dobândească o provincie străină prin negustorie neonestă şi să rămână total nepăsătoare în legătură cu poporul acesteia, după cum să-şi asigure hrana trupei în războiul din Bulgaria tot printr-o negustorie necinstită, încredinţând sarcina aceasta antreprenorului Warszawsky, care mituieşte un reprezentant guvernamental român (Simeon Mihălescu) şi face astfel rechiziţii în folosul armatei ruse – „pagina cea mai neagră din istoria celor din urmă ani ai României”. Altfel, absolutismul şi autoritarismul funcţionăresc corupt, arbitrar şi nemilos produc mişcări subterane anarhice, teroriste, criminale care duc până la încercarea de asasinare a ţarului, iar faptul ar fi de privit ca fiind „precursorul unei mişcări de descompunere socială al cărei obiect e colosala împărăţie slavă” (apr. 1879). Şi gazetarul continuă: „Dar nu numai la Rusia e mărginită acea descompunere”. Peste tot o umanitate discutabilă „se urcă cu repejune în clasele superioare ale societăţii omeneşti, în locurile care înainte erau rezervate naştesii ilustre, averii seculare, inteligenţei celei mai dezvoltate, caracterului celui mai drept şi mai statornic”. Cu toate că stă altfel decât Orientul, Occidentul nu este nici el ocolit de răul timpului şi infailibil câtă vreme, spre exemplificare, suprimarea articolului 7 din Constituţia României este „comandată de străini”, „amestec direct în afacerile interioare ale statului nostru, un amestec care până acum nu şi-l permiseseră nici turcii măcar”, o revizuire „în urma unei sile internaţionale” (febr. 1879), impusă în totală nepăsare faţă de răul care astfel i se face unei naţii.

Cât îi priveşte pe români, între altele: „O slugărnicie necondiţionată la ordinele stăpânilor miniştri, o deplină absenţă de spirit şi o buimăceală necontenită la discutarea legilor, o înfiorătoare lipsă de patriotism la tratarea chestiunilor naţionale, iată atmosfera generală, iar asupra unor discuţii mlăştinoase, insipide, lipsite de spirit şi de voinţă spre bine, vezi răsărind câte un chip ciudat şi baroc, câteo stârpitură radicală în a cărei fizionomie se concentrează oarecum toate trăsăturile neplăcute ale tuturor naţiilor semibarbare din Orient…” (mart. 1879). Sau: „Faţă cu faptul înfiorător că mita este în stare să pătrundă orişiunde în ţara aceasta, că pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii, faţă cu acest fapt înfiorător nu mai există retorică, nici stil, nici joc de spirit…” (apr. 1879). Ar fi chiar greu de înfăţişat „extrema decădere socială a României şi primejdiile care atârnă asupra ţării, (acestea) nedându-i răgaz de-a-şi veni în fire”, mai cu seamă că „Ce se petrece astăzi s-a petrecut sub forme deosebite mereu în timp de mai multe sute de ani”, căci „scaunele domneşti au început să fie cumpărate cu bani” încă îndată după epoca lui Ştefan şi „companiile de exploata-re ale fanarioţilor”, active şi ulterior, ar fi fost metehne autohtone vechi. „Fanarioţii nu erau decât oamenii care au luat acest principiu al cumpărării scaunului domnesc drept bază pentru organizarea unui sistem de exploatare publică” (mai 1979).

Interesant însă şi chiar neaşteptat este să se poată da în pagini atât de mohorâte, dar şi, oricum ar fi ele, atât de importante pentru noi, cititorii lor români, peste muguri veritabili, căci deşi „în momentul de faţă – spune într-un supraîncărcat aprilie 1879 – ideile bune se află în linie coborâtoare şi aparţin toate fără excepţie trecutului, iar cele rele se află pe linie suitoare”, to-tuşi, ar fi „Fără îndoială că alături de germenii de descompunere generală se vor fi aflând (s.n. – A.B.) şi germenii unei noi vieţi fecunde de un caracter într-adevăr uman”…

AUREL BUZINCU

Print Friendly, PDF & Email

Comentariul dvs.

Adresa ta de email nu va fi publicată.

*

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: