Acum, când sună prelung sirenele, atâtea regrete dau navală, pentru ce n-am reuşit să facem, pentru ce am amânat pe mai apoi, am lăsat să treacă pe apa sâmbetei lucruri importante… Sunt mai mult de 2000 kilometri de la Cernăuţi până la Paris şi mai mult de o 1000 până la Dresda. Dar le-am parcurs, am ajuns să le întâlnesc, să le văd aievea, pe Mona Lisa a lui Leonardo da Vinci, pe Madona Sixtină a lui Rafael. De la Cernăuţi până la Mahala e o zvârlitură de băţ, se poate merge şi pe jos la o nevoie. De-aş avea atâţia ani înainte de câte ori am fost la Mahala! Acum mă întreb, cu mare părere de rău, cum a putut să-mi scape interesul pentru „Madona Bucovinei”, când ştiam că ea trăieşte la Mahala, acea enigmatică „madonă” a pictorului George Löwendal, baronul de origine scandinavică, care a ales să fie „român prin liberă opţiune”. În anul 1937, când a văzut-o pictorul, Aniţa Maximeţ era o copilă de 15 ani. Pesemne o fi trimis-o mamă-sa cu „de vânzare” la Cernăuţi, aşa cum umblau toate măhălencele la târg cu ce aveau mai bun în gospodăriile lor, pentru a câştiga un bănuţ. Se vede că era în fapt de iarnă, dacă a îmbrăcat un cojoc mai mare ca făptura ei de copil încă. Şi ce idee fantastică a avut romanticul Löwendal, întorcându-i pe dos cojocul, de sub miţele căruia se zăreşte o frântură de mânecă brodată. Nu cred că a vrut să sugereze esenţa expresiei „A întoarce cojocul pe cealaltă parte”, ci, mai curând, a străruit să redea vâltoarea, vânturile, valurile ce avea să le înfrunte gingăşia ei candidă în viitor. La acel moment, iarna anului 1937, românii de pe pământurile noastre trăiau în bună pace în ţara lor întreagă, nici nu bănuiau ce monstru îi pândea de la răsărit, ce dezastru îi aştepta înainte.
De ce era atât de tristă, de gânditoare Aniţa în acele clipe de graţie de la începutul tinereţii ei? Puteam să aud răspunsul de la o Aniţă bătrână, singuratică, împovărată de confruntările cu destinul. Dar altfel a fost să fie: să o văd numai tânără, enigmatică, căzută pe gânduri în valurile cojocului întors pe dos. Să fi fost un semn al destinului, anunţat de pictorul vizionar? Am întrebat ieri de unul şi de altul (cunoscuţi din Mahala) dacă ştiu ceva despre Aniţa Maximeţ. Despre tabloul „Madona Bucovinei” au auzit, dar despre Aniţa care a supravieţuit operei pictorului numai Elena Nandriş, care are o cămaşă brodată cu mărgele de la Aniţa, şi mama ei Maria, verişoară cu surorile Maximeţ, îşi amintesc. Zic „a supravieţuit operei”, pentru că tabloul, asemuit de criticii vremii cu Madonna lui Rafael şi Mona Lisa lui Leonardo da Vinci, a ars în timpul războiului (1942) la Köln. Se afirma că simpla româncă a lui Löwendal rivalizează cu faimoasa italiancă a lui Leonardo da Vinci, admirată neîntrerupt de sute de vizitatori la Luvru. „Madona Bucovinei” a avut o soartă tragică, ca şi neamul de martiri ai comunei Mahala. Dar şi în scurta sa „viaţă” a fascinat capitala ţării, lăsând legende în urma sa. E o poveste adevărată că, expus în 1937 la Bucureşti, în vitrina magazinului „Orfeu”, tabloul a perturbat circulaţia pe Calea Victoriei din cauza mulţimii care se înghesuia s-o vadă pe „Madona Bucovinei”. Pictorul a fost chiar avertizat că va fi amendat dacă nu-şi scoate opera din vitrină. Aşa a fost atunci, urmând mai târziu să fim scoşi şi din istoria Ţării.
MARIA TOACĂ, Cernăuţi
Comentarii