Ne-au rămas vorbele sale, spre neuitare. Cum că, înainte de asediul Vidinului, principele Carol I (căci nu era încă rege, căci românii nu erau independenţi încă, în ţară suverană alcătuită după voia celor puternici atunci în Europa), ordonând deschiderea focului, la prima lovitură românească de artilerie, ar fi exclamat: „Asta-i muzica ce-mi place!”.
În contextul de acum, am găsit acest prolog spre a zice alte câteva vorbe despre Eurovision. Din ce-a fost să se culeagă, România (juriu, public) a ales şi are trimis în finala internaţională. Într-un spectacol ce a cuprins-o şi pe ucraineanca Jamala (câştigătoare a competiţiei în 2016), acum ea însăşi refugiată, care, printre altele, a transmis: „Vă invit pe toţi la noi ca să oprim acest război. (…) Foarte mulţi oameni au fost ucişi. (…) Spuneţi NU distrugerii şi uciderii copiilor! Vreau să vă mulţumesc în primul rând ca vecin al nostru…”
„Vă invit pe toţi la noi ca să…”
Şi unul ca mine a auzit mesajul, însă nu e în stare să-l interpreteze până la capăt. Deşi e bucuros că România este şi rămâne în corul european cu „Llamame”: Hola, mi bebé-bé, hola, mi bebé-bé!…
Hola, aş da de veste cum că presupun că atunci când se aude muzică, orice muzică, a oricui muzică, armele ar trebui să tacă. Să tacă şi înainte aşteptând muzica, iar dacă nu-s în stare, măcar după aceea. Însă ce zic eu? Căci n-am habar cine-s compozitorii, n-am habar cine-s dirijorii şi orchestrele. Hei, pe cine vreau eu să încânt cu astfel de vorbe?! Mă tem că e întuneric în sală, că nici nu se-aude, mă tem că muzica-i dată prea tare.
Comentarii