Nu poate să nu ne mişte până la lacrimi braţele deschise ale României, omenia şi compasiunea cu care fraţii noştri români de dincolo de sârma ghimpată îi primesc pe refugiaţii ucraineni. Să ne dea Dumnezeu pace şi viaţă pentru a ne întâlni şi a ne îmbrăţişa, români şi ucraineni, tot atât de frăţeşte şi la bucurie, nu doar la mari nevoi! Pentru ei, ucraineni, care n-au ştiut până acum ce înseamnă pribegia, trecerea prin vama de la Porubnoe-Siret e o salvare. Dar pentru mulţi ca mine, urmaşi ai unui neam în care în 1941 s-a tras cu mitraliere pentru că vroiau să treacă la fraţi, e mult mai greu, inexplicabil de greu să ne urnim din loc. Aşa cred şi simt eu, mereu pornită cu inima şi sufletul spre aerul de care întotdeauna mi-i dor. Dar numai pe cărări de dor, dar niciodată în căutarea unui adăpost sau a unei felii de pâine.
MARIA TOACĂ
Cernăuţi
Comentarii