Biografia unui model monahal

Recentul volum Stavrofora Irina Pantescu, întâia stareţă a mănăstirii Voroneţ (Editura Crimca, Suceava, 2021), semnat de Carmen Cornelia Balan, publicat în conditii grafice remarcabile, raspunde exemplar necesităţii de a avea un portret în devenire al uneia dintre cele mai ilustre figuri monahale din România de astăzi. Asociată lesne cu smerenia, vocaţia religioasă feminină a facut rareori obiectul unor lucrări de amploare, mai la îndemână fiind prezentările succinte, de genul celor din Patericul românesc al părintelui Ioanichie Balan, ori din Matericul mănăstirilor vâlcene al monahiei Theodora Videscu; mereu binevenite rămân evocările documentate şi calde ale episcopului Timotei Prahoveanul, apărute în presă, apoi în volume. Un prim motiv pentru care este de apreciat cartea doamnei profesor Balan este aşadar legat de dimensiunea cercetării despre stareţa Irina.

Dincolo de aceasta, valoarea de bază a cărţii vine din optiunea metodologică urmată. Este vorba despre o „biografie intrepretativă”, alcătuită după principiile stabilite în sociologia contemporană, altfel spus, o imagine a unei personalităţi fondată pe date şi mărturii, care tinde să reţină partea sa vie, evoluţia sa în ce are ea unic: „Cercetătorul îşi propune construirea unui model explicativ al persoanei analizate, din punct de vedere psihologic şi comportamental” (p.9). Autoarea pleacă astfel de la o im-portantă sumă de informaţii despre stavrofora Irina, din dicţionare şi volume, din articole şi interviuri, inclusiv din înregistrări şi note inedite, adunate cu admirabilă grijă de ucenicele sale. Se ajunge în acest fel la prezentarea unui tablou cuprinzător, format din trei segmente principale. Primul dintre acestea, O biografie cu valoare de simbol şi putere de exemplu, porneşte din locul naşterii viitoarei monahii, satul Goruni, din Tomeştii Iaşilor, traversează lunga perioadă a formărilor sale % la Varatec, Agapia, Moldoviţa şi Golia %, pentru a ajunge la Voroneţ şi la rodnica stăreţie de aici; e rândul ei să-i formeze pe alţii, ucenice în ale călugăriei sau vizitatori de o zi, oameni importanţi sau simpli zilieri. Acesta e, concentrat, parcursul protagonistei, marcat de împliniri, dar şi de lipsuri şi frământări, mai ales de ordin istoric, urmărit prin documente scrise şi fotografii. Simetric faţă de acesta, al treilea şi ultimul segment al volumului se opresşte la Secretele performării Maicii stareţe, legate de evoluţia surprinsă la început, dar inventariate acum intr-o tipologie sui generis, un întreg de linii care îi este propriu. O serie de „atitudini, valori şi principii”, învăţate din veac şi probate apoi în nume personal, sunt credinţa, sentimentul tradiţiei, cultul muncii şi răspunderea părintească pentru obştea sa şi pentru tot poporul. În sfârşit, bilanţul „aptitudinilor” include înţelepciunea stareţei, alături de caliţăţile sale de conducător şi administrator. În fond, panoul iniţial, cel biografic, şi cel din urmă, modelul psihologic, se sprijină unul pe celălalt, primul anticipându-l pe cel din urmă, iar acesta sprijinindu-se pe istoria vieţii examinate.

Realizată după toate normele academice, cu note explicative şi o bogată bibliografie, ancheta doamnei Carmen Cornelia Balan prezintă viaţa staretei Irina şi ansamblul de trasaturi care o alcătuiesc în alt mod decât o biografie literară. Se ştie că, atunci când sunt atent informate, operele de ficţiune ajung la efecte de realitate comparabile cu acelea din textele istoriografice, aşa cum explorarea ştiinţifică nu exclude exprimarea sensibilă, nici dacă ar dori-o. Si în cazul de faţă, bunăoară, nimic schematic, nimic rigid nu grevează tabloul, nu-l secătuieşte de nuanţe şi de freamăt. Intâia stareţă a mănăstirii marelui Ştefan şi a sihastrului Daniil apare aici ca un veritabil personaj, asemeni celor din cronici şi din sinaxare: o putem desemna, ca în vechime, doar prin prenumele şi toponimul definitoriu – Maica Irina de la Voroneţ.

***

Între cele două planuri investigate % cel al cursului vieţii şi cel al personalităţii –, autoarea volumului suspendă cât se poate de oportun analiza, dându-i cuvântul Maicii stareţe. Ca pentru a sublinia rolul hotărâtor al mărturiilor directe, ale Maicii şi ale altora, panoul central al lucrării reproduce convorbirile sale cu preotul Nicolae Dima, câteva cuvântări de la mănăstirile Cămârzani şi Voroneţ, şi interviuri ale unor realizatori ca Marina Constantinescu şi Vasile Arhire. Toate acestea luminează altfel ideile observate în cercetarea propriu-zisă, întărindu-i argumentele şi concluziile. Nu e vorba însă doar despre exemplificări aici, ci şi despre o deplasare de perspectivă, de la distanţa analizei, spre prezenţa în apropierea persoanei. Ca şi multe dintre fotografiile din carte, care ne apropie de ea, textele acestea fac auzită vocea Maicii Irina, cititorul având libertatea de a înţelege pe cont propriu ideile şi nuanţele, pauzele şi meşteşugul retoric, toate celelalte semne ale individualităţii sale.

Despre ce vorbeşte Maica Irina? În esenţă, aş spune că despre existenţa de aici şi acum, precum şi despre rostul ei: pregătirea pentru cea de apoi. Nu din opulenţă ori din lungimea zilelor vin împlinirea şi pacea, ci din lăsarea în voia Domnului şi din devotamentul pentru ceilalţi. Oricât de impozantă, orice viaţă este „o frunza-n vânt”, singura măsură a sa găsindu-se dincolo, spre orizontul pentru care ce cade să ne pregătim fără zăbavă. Odihna va veni după efortul consimţit, care pregăteşte calea cea bună. Odată căpătată disciplina aceasta interioară, căutarea şi drumul nu ţin atât de reguli, cât de angajarea personală liberă şi curajoasă. În ajutor vin legăturile cu Biserica, Scripturile şi Sfinţii Părinţi, din care Maica stareţă citează frecvent, dar şi modele noi, de exemplu maicile Olimpiada sau Eustohia de la Agapia, ori părinţii Cleopa şi Teofil Părăian. Pe scurt, rădăcinile, prin care vine seva învăţăturii.

Conform aceleiaşi înţelepciuni verificate de generaţii, nu numai elanului duhovnicesc îi răspunde pronia Domnului, ci si celui practic. Prinsă într-o puzderie de treburi, primind arhierei şi şefi de state, vorbind cu turiştii şi veghind aprovizionarea mănăstirii, distribuind ajutoare şi programând muncile agricole, Maica Irina s-a dăruit poate cel mai mult planului de restaurare a Voroneţului. Timp de ani întregi, discuţii asupra proiectelor, şantiere interioare sau exterioare şi multe alte demersuri au vizat aducerea bisericii şi a zidirilor înconjurătoare la aspectul iniţial ştefanian – „Niciun centimentru într-o parte sau în alta, ci exact cum au fost” (p.127); iată o reacţie dintr-un ceas de cumpănă financiară – „Am luat foc: «Adică cum? Am zis ca vreau să se vadă tabloul votiv»(…) şi s-a scos tabloul votiv de sub întunericul în care era şi s-a refăcut, s-a restaurat” (p.118). La fel ca în zona spirituală însă, şi aici motivaţia rezultatelor este doar parţial personală. Perseverenţa constantă, aplombul inegalabil, îndrăzneala de a continua, toate acestea sunt, în ultimă instanţă, manifestări de smerenie ale stareţei, fiindcă autoritarea care se exprimă prin ea este cea a trecutului şi a locaşului păstorit.

Pe cât de grav este discursul Maicii Irina în ideile directoare, cele ţinând de sensul vieţii, pe atât este de alert şi firesc în formulări. Punctat de interogaţii, de răspunsuri pozitive sau de contestări, el citează cu simplitate dialoguri ale sale, ca acela cu vânzătorii din piaţa de la care a cumpărat tot busuiocul, sau conversaţii cu pelerinii. Subliniind prin reluări gândurile de căpetenie, lămurind câte un termen local, exprimarea aceasta se înscrie în stilul clasic monahal, plin de înţelepciune fără a fi tranşant normativ. În loc de lecţii afectate în alb şi negru, el ne oferă mereu câte o pildă, o istorisire cu tâlc, în loc de precepte aspre, versuri de Traian Dorz şi Omar Khay-yam. Peşteri şi fire de apă, arbori şi păsări, oameni sărmani şi împăraţi alcătuiesc un decor ieşit parcă din frescele mănăstirii. Unul cu atât mai viu cu cât este mai în afara timpului. Şi în care determinante nu rămân răutăţile ori obstacolele, ci lucrul omului cu sine însuşi.

 Unei întrebări despre dificultăţile începutului în comunitatea voroneţeană, stareţa îi răspunde scurt: „Nu trebuie altceva decât să fii un exemplu”. A urma un model şi a propune celorlalţi un model nu sunt însă lucrări la îndemâna oricui, cum bine ştie oricine, fiindcă durează o viaţă şi sunt plătite din greu. Nu pe acestea insistă însă vorbitoarea, ci pe ajutorul divin, fără de care încordarea individuală izolată eşuează. De unde ideea, repetată de Maica Irina, că misiunea sa e aceea de „unealtă” a lui Dumnezeu: „Mă mir, m-am mirat şi am pus numai pe voinţa lui Dumnezeu. Un copil sărman, necăjit, de aici de la poalele Iaşului, de la Goruni, să ajungă să ia în mâini refacerea Mănăstirii Voroneţ?” (p.122). Întrebarea aceasta nu e una dramatică, fiindcă nu se blochează în uimire, ci aduce echilibru şi linişte. Retorica Maicii răspunde în duh de cuminţenie numelui său, al cărui înţeles este pacea. Privirea fermă dar blândă a vorbitoarei, argumentele clare, limbajul apropiat, uşor arhaic, toate acestea sunt ale unei purtătoare de dar, asemeni atâtor modele ale sale. Pare că şi degetul ridicat cu măsură, fără emfază, într-unul dintre marile portrete fotografice din carte (p. 87), nu este doar al Maicii stareţe, ci şi al tuturor ziditorilor de suflete şi de clădiri de la mănăstirea sa.

MAGDA CIOPRAGA

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

SUMARUL EDIȚIEI