Semn

Angela Merkel

Am încheiat aici anul vorbind despre ceva nemţesc şi îl încep pe cel nou în acelaşi fel, deşi îmi pusesem în de gând să scriu despre un 2022 plin Caragiale: cifră rotundă şi de la naştere, şi de la dispariţie, fără a mai pune la socoteală prea plinul de nenea Iancu din viaţa noastră publică – denunţat, reclamat, evocat continuu la toate prilejurile şi autorităţile. Dar Caragiale şi-a trăit ultimii ani de viaţă şi s-a şi stins în burg german şi asta să fie, poate, o explicaţie pentru resetarea, ciudată mie însumi, a listei mele de priorităţi. Pentru că, propriu-zis, nu am pentru germani, probabil că asemeni multor alţii, decât un respect rece. Ba poate fi şi admiraţie, însă de aceeaşi temperatură, care mi se pare cert inspirată chiar de ei – pentru că, slab înzestraţi cu organul entuziasmului de felul lor, te recunosc şi te apreciază cel mult reţinut şi te îngheaţă cu un sfert de privire care taie ca oţelul atunci când au motive să nu le placi.

Însă aşa ori altfel stând lucrurile, Angela Merkel este un superlativ. Terestru, imediat şi copleşitor – de unde şi o altă explicaţie posibilă pentru amânarea lui Caragiale, care, faţă de fostul cancelar german, se află cu veşnicia noastră într-o o bună relaţie verificată şi validată.

Deci, în rezumat, pe cât se poate: Angela Merkel – patru mandate consecutive de şef al guvernului federal, prima femeie cancelar din istoria Germaniei şi totodată cel mai tânăr ocupant al postului, un succes politic recunoscut şi respectat în ţară şi în străinătate, de prieteni şi de adversari deopotrivă, chiar dacă sigur n-a iubit-o toată lumea, iar asta mai ales pentru consecvenţa ei germană şi pentru că a fost un german consecvent în atitudini, decizii, politici; născută în fosta Germanie Democrată; studii superioare de fizică terminate ca şef de promoţie şi cu doctorat; căsătorită de două ori, cu un fizician întâi, apoi, până în prezent, cu un chimist; n-a avut copii – şi nu se ştie aproape nimic despre viaţa ei privată; 30 de ani de activitate politică, membru al Uniunea Creştin-Democrată (CDU); fostă ucenică a lui Helmut Kohl, a ajuns şef al partidului, iar înainte să devină şefă a guvernului federal, a fost ministru al Mediului şi a condus, desfăşurat la Berlin, primul summit climatic al ONU; în 2005, victoria în alegeri a grupului conservator CDU/CSU asupra SPD, partidul cancelarului Gerhard Schröder, a fost una la limită şi nu anunţa vremuri uşoare pentru Merkel, întrucât Uniunea Creştin-Democrată obţinea postul de cancelar cu cel mai slab rezultat electoral din 1949 încoace; dar încă din 2008 cancelarul tinde să devină pesonajul politic cel mai important din Uniunea Europeană, lăsând în urmă bărbaţi în aparenţă greu de învins, precum Nicolas Sarkozy ori Silvio Berlusconi; nu s-a remarcat prin talent oratoric, nu a fost nici adepta băilor de mulţime, ci mai curând sobră, pragmatică, modestă, discretă, diplomată, cerând public scuze atunci când a greşi – ceea ce le-a plăcut germanilor; şi să reţinem neapărat: 16 ani a condus guvernul fără să fie implicată în vreun scandal; n-a dus-o într-o continuă relaţie idilică: nemţii i-au zis la un moment dat Mutti, o mămica naţiunii, ceva pe cât de afectuos pe atât de batjocoritor, iar dintre europeni, grecii, polonii şi chiar românii i-au făcut reproşuri uneori aspre; dar revista „Time” o numeşte „Persoana Anului” în 2015, ba chiar „Cancelarul Lumii Libere”; cu sprijinul ei, câteva compatrioate au ajuns să facă mari cariere politice, precum Ursula von der Leyen, preşedintele Comisiei Europene; ajungând să fie urmărită şi studiată din curiozitate sau din interese varii peste tot în lume, a atras atenţia şi prin faptul că, schimbat des, coloritul sacoului ei, purtat curent la pantalon de culoare închisă, ar fi avut de ce să suscite interpretări; la 67 de ani însă i-a predat ştafeta, într-un firesc absolut, lui Olaf Scholz şi doreşte, pentru moment, să se odihnească; numărate nemţeşte, a ţinut peste 1.500 de discursuri oficiale în cei 16 ani de mandat – ultimul în calitate de cancelar, de numai 7 minute, având numărul 1.509 şi fiind susţinut în prezenţa a 50 de foşti miniştri ai guvernelor pe care le-a condus, într-o ceremonie de 20 de minute cu originea în secolul al XVI-lea; cele mai mari provocări recunoscute ca atare: criza refugiaţilor şi pandemia de coronavirus; preşedintele Franţei, Emmanuel Macron, a invitat-o în orăşelul Beaune din Burgundia şi a decorat-o cu Marea Cruce a Legiunii de Onoare, cea mai inaltă distincţie acordată de statul francez, iar Angela Merkel a fost emoţionată şi a apreciat numărul mare al celor care au venit să-i salute împreună, pe ea şi pe Macron, precum a spus, într-o „ţară cu care în istorie nu am avut mereu doar relaţii de amiciţie”.

Cei care, foarte numeroşi în timp, au vorbit despre ea, politicieni şi politologi, jurnalişti, oameni de cultură, i-au apreciat curajul, puterea şi lipsa de complexe cu care a umblat mereu, ca pe un celălalt tărâm, prin lumea bărbaţilor, adesea nelipsiţi de cusururi şi de micimi. Nu s-a bazat pe forţa muşchilor, ci pe coloana ei vertebrală, s-a spus. „Mai întâi de toate este nevoie de onestitate faţă de ceilalţi şi, poate cel mai important, faţă de noi înşine”, s-a reţinut dintr-un discurs ţinut în 2019 la Harvard, unde a şi explica ce anume ar însemna asta: „să nu numim minciunile adevăruri şi adevărurile minciuni”. Şi astfel a putut colabora – în temeiul şi în favoarea unor valori şi principii şi în folosul unei Germanii respectate – cu patru preşedinţi americani, cu cinci premieri britanici, cu patru preşedinţi francezi, mai mulţi cancelari austrieci şi italieni, cu Vladimir Puţin, cu liderii Chinei şi ai altor state. Merkel ar avea „un bun umor, un pragmatism înţelept şi o busolă morală incoruptibilă” a spus despre ea fostul preşedinte american Barack Obama.

La sărbătorirea Reunificării Germaniei, Angela Merkel a avertizat că ordinea democratică a lumii este în primejdie şi că toţi cetăţenii trebuie să se apere de ură şi de radicalizare. „Democraţia nu există pur şi simplu. Noi trebuie să lucrăm mereu în favoarea ei, în fiecare zi”. Iar cu altă ocazie recentă: „Democraţia noastră presupune şi că toleranţa noastră de adepţi ai democraţiei trebuie să se termine acolo unde ura şi violenţa sunt folosite ca mijloace legitime de impunere a intereselor proprii”.

Sigur, rămâne de văzut cum s-ar putea constata asta fără eroare.

AUREL BUZINCU

Print Friendly, PDF & Email

Comentariul dvs.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: