În clipa visului trecut…

Cum orice lucru frumos e binevenit, chiar dacă mai târziu, Ioan Mugurel Sasu  a prezentat cititorului volumul de poezii „Lumina toamnelor târzii”, ed. PIM, Iaşi, 2019, apărut sub egida Asociaţiei Universul Prieteniei, preşedinte Rodica Rodean. Alte volume de autor: „Bătrânul”, Ed. Mioriţa – Câmpulung Bucovina, 2005, proză;  „Dora şi alte povestiri”, Ed. Mioriţa – Câmpulung Bucovina, 2007, proză; „Alături dar nu împreună”, Ed. PIM Iaşi 2014; „Robinetul”, Ed. PIM Iaşi, 2017.

Volumul cuprinde trei părţi: 1. Versuri; 2. Folclor de bodegă; 3. Tentative nipone. Iată câteva titluri de versuri: „Speranţă de toamnă”; „Uneori, seara”; „Nu mă lăsa să plec”; „Ecouri de toamnă”; „Adio, tinereţe”; „Rugăciunea unui ateu”; „Seară de primăvară”; „Strada nopţii”; „Melancolie”; „Pustiu” etc. Îndatorat clasicismului, I. Mugurel Sasu construieşte fiecare poezie cu migală, căutând în „fibra” cuvântului  armonia interioară, rima, ritmul.

„Te rog nu mă lăsa să plec/ La tine-n casă-i linişte şi bine/ Minutele se scurg şi trec,/ Ce scurt e timpul lângă tine…/ Te-aş săruta, de-ai vrea, pe păr,/ Pe frunte, poate şi pe umăr./ De ce să plec, aici miroase-a măr/ Şi-a flori de toamnă fără număr.” („Nu mă lăsa să plec”).

Flacăra lirică arde domol, asemenea focului din vatră, în pâlpâiri unduioase şi calde. Sufletul poetului, deschis spre reverie, se lasă subjugat de atmosfera ce-l înconjoară, de miresme, sperând că ea va face un singur gest, spre a-l reţine.  Cuvântul, purtând straie de culoarea argintului vechi, conferă versului valoare şi profunzime. Titlul volumului „Lumina toamnelor târzii”  are o simbolistică aparte: un anotimp al marilor schimbări, al acumulărilor spirituale, dar şi al declinului, al neliniștilor cauzate de trecerea timpului. Lumina este blândă, melancolică, adesea, ca o pactizare cu frământările poetului, încercând, parcă, să-l ajute să înţeleagă rostul lumii, efemeritatea a tot ce există. „Ştiu că-i târziu, că totul trece” Omul, din păcate, nu reuşeşte să-şi depăşească condiţia de prizonier al timpului limitat. Va fi o zi când focul va consuma amintirile.

Conştient de vremelnicia lucrurilor, acesta suferă: în adânc de suflet, în umbra clipelor stinghere. Rana nu se vede, dar, în tăcere, se extinde. Tăcerea, ca orice tăcere, implică o mutaţie interioară. Acolo se produc „ruperile”, curgerile în deşert. Să strigi? Inutil să fii vehement în deşert. „Aş vrea să strig, să spun cu voce tare,/ Să smulg din piept acel taifun/ Ascuns de dureroasa ferecare.” („E doar o şoaptă”). Poezia este flacără, descătuşare de forţe, spovedanie şi eliberare din spirala gândului prins în mijlocul furtunii. Este mângâiere, uneori. Starea de ekstazie, de ieşire din sine, de uniune cu absolutul este „evitată” cu delicateţe, alteori, vag sugerată. „Dacă ideile suprarealiştilor sunt, uneori, interesante, opera lor poetică e un morman inform de material susceptibil să devină poezie, să fie prelucrat” (N. Balotă – „Arte poetice ale sec. XX”). Un adept al versurilor scurte, tăiate din stânca imaginarului, de altfel, chiar el, un om al muntelui…, a întors privirea de la acel „morman inform” de cuvinte, preferând semnificaţia imediată, ca o oglindire într-o apă limpede. Rareori, plonjează în metafizic, în abstractul frazei. Realul este mult mai pregnant, cu impact asupra sensibilităţii trăirilor. Temele fundamentale regăsite în volum sunt: nostalgia, vremelnicia, pustiul clipelor, dorul, speranţa târzie, tristeţea nopţilor, regretul, iubirea etc.Trecerea timpului este acut resimţită de poet.

„Cu a gândului privire/ Străpung anii ce-au trecut./ În această irosire/ Jertfă timpului pierdut,/ În noianul de-amintire/ Chipul, vorba, poate gestul/ S-au pierdut, s-au estompat…” („Uneori, seara”).

Dorul este un sentiment complex, profund, nedefinit, dorinţă puternică amestecată cu nostalgie şi nelinişte, stare de suflet chinuitoare. E  locul te taină unde sălăşluieşte amintirea.

„Mi-e dor de clipele ce dor/ Rămase în trecutul lor” sau: „Aş vrea de inima-mi s-ascult:/ Să fiu în faţa ta tăcut,/ Purtat de dorul meu durut/ Şi cu privirea ochii să-ţi sărut.” („Dor”).  „Eu te iubesc încă sperând” e declaraţia de iubire în care poetul mai crede, chiar dacă frunza toamnei se aşază peste toate… „Eu îndrăznesc acuma, doamnă,/ Să îţi dedic iubirea mea târzie”. Cum e iubirea târzie? Cumva mai potolită, fără excese… Poetul este adeptul plimbărilor sub clar de lună sau „pe strada plină de lumină/ Cu palma ta ascunsă-n mână”, acest gest considerat a fi plin de gingăşie şi iubire tainică. Departe de trăirile „furibunde”, de vâlvătăi care să facă sufletul scrum, caută mereu o cale de echilibru, de împăcare cu sine, undeva la întretăierea a două cuvinte blânde, lipsite de răzvrătire, fără repercusiuni iremediabile în straturile profunde ale fiinţei emotive. Poezia este un dar, un har. Momentele de revelaţie sunt rare, cum rare sunt nestematele. Există o esenţă supratemporală a poeticului, prin care se intră în contact doar printr-un har, o gratia gratis data, o „favoare a zeilor” specială. Muza Euterpe este „acuzată” uneori: „Şi m-ai lăsat la margine de drum,/ Să mâzgălesc hârtia, ca acum,/ Cu nişte biete rânduri sterpe” („Euterpe”).

Sigur, nimic fără speranţă. Speranţa este cea care întreţine flacăra inimii, sentimentul care conferă zilei ce vine… un sens, o nouă dimensiune. „În aşteptare mi-e speranţa/ Cu care clipele-mi petrec./ Va fi?/ O zi când toate avea-vor rost? Şi tot ce încă nu a fost/ Va fi?” (Departe) sau: „De-ai şti, de-ai şti/ Cum pasu-mi rătăcea/ Pe străzile pustii/ Sperând venirea ta” („De-ai şti”).  Poetul vine în dragoste, ca şi în viaţă, cu o viziune sublimă şi pură, de unde şi marile decepţii. „Singura formă de iubire eternă, incoruptibilă, posibilă… este fantasma. În iubire, suprema realitate nu este niciodată individul, ci cuplul, desfiinţarea reciprocă a entităţilor sufleteşti, reîntrunirea lor într-o unitate superioară. „Poezia, ca şi iubirea, are nevoie, adesea, de un mediu  propice. Astfel, natura, cu toate frumuseţile şi furtunile ei… influențează starea poetului, îi umple sufletul de lumină sau nelinişte. Înţelegând graiul naturii, se înfrăţeşte cu aceasta, ori de câte ori  îşi caută liniştea interioară. În faţa frumuseţii, sufletul devine captiv, sorbind din gingăşia fiecărei clipe aşternute în cale. Sigur, iarna, frigul induc o altfel de stare:  „În letargie gândurile cad” când viscolul se-agaţă de ferestre. „În noaptea asta e mai frig ca altădată/ Şi frigul mi se pare mai hain,/ Fereastra e-ngheţată toată,/ iar frigu-n casă e stăpân deplin” („Frig”).

Primăvara, anotimpul marilor  vise şi elanuri,  nu este uitată: „Au înflorit castani în Sărărie/ Şi atât de multă floare au,/ Încât pentru moment îi dau/ Iluziei statut de fericire.” („Primăvară ieşeană”) sau: „Plină de blândeţe luna/ Face pasul indiscret/ De a lumina poiana/ Unde paşii sunt buchet” („Seară de primăvară”). Timpul se rostogoleşte şi  întreaga percepţie a vieţii se schimbă. Astfel, cântecul de lebădă devine cunoscut poetului care ştie (mai mult ca oricând) că  nimic nu dăinuie. Totul de destramă, se risipeşte, chiar dacă „iubirea îl cântă în suflet zidită”…

„Un cântec de lebădă aud uneori/ Seara-l aud, ba chiar şi în zori,/ Eu notele triste nu voi să-i ascult,/ Dar ştiu că există demult mai demult” („Nemilos de târziu”).

Simbolistica vorbei poartă vălul subţire al transparenţei, exprimarea este lipsită de ascunzişuri, de trimitere pe drumurile întortocheate ale metaforei.  Clasicismul abordat în scriere denotă meşteşugul şi disponibilitatea poetului spre forme noi de exprimare. Poezia, această „lacrima a privighetorilor care au ostenit toată noaptea cântând”(L. Blaga) este, până la urmă, şi visare. Visul este starea care exaltă sufletul. În vis, totul este posibil, totul se poate întâmpla. Dar, vai, „de ar fi fost vecinic visul”… abisul s-ar fi estompat şi cei doi ar fi devenit unul, poate… „Te-am visat că mă visai/ Când în visul meu erai,/ Ca-necatul de un pai/ Eu m-am agăţat de visul/ Care-n-văluie abisul/ Ce se află între noi” („Te-am visat”).  Poetul, după ce viaţa întreagă a alergat după un Vis, gata oricând să strivească sub tălpi mărăcinii drumului, priveşte cu nelinişte şi melancolie spre clepsidra care, fără milă, îşi cerne timpul într-un spaţiu al uitării: „Nu caut, nu vreau, nu aştept/ doar vise haotic mai zboară”… („Melancolie”).

Un alt sentiment prezent în scrierile poetului Ioan Mugurel Sasu este acela al singurătăţii. Teama de singurătate este sugerată într-o manieră elegantă, fără lamentări excesive. Atunci când vremea devine ostilă, când „vântul taie duşmănos”, acest sentiment se acutizează, se agravează, produce o răscolire în suflet.

„Să mă ascund? Nu pot,/ N-am unde/ Şi cu privirea caut fără şanse/ Un loc al meu, nu ziduri,/ Ci o armură pentru gânduri,/ Un adăpost de tainică fereală/ În care cu sfială / S-aştept un gest de nicăieri” („Singur”). Răscolind în ”bezna dinăuntru” mai caută urmele unor sentimente estompate, cu speranţa că „pustiul” va căpăta o altă înfăţişare, va  deveni înfloritor, peste noapte.

„În singurătate-mi stau/ Doar privirea mai cutează/ Căutând prin întuneric/ Loc de reazem pentru frunte”(„Capitulare”). Descoperim în lumina poemului – umbra unui gând tensionat, temător… Privind din miezul de foc al amurgului,  viitorul îşi pierde din strălucire, viaţa nu mai are aceeaşi vitalitate: lipseşte speranţa unor noi zboruri, locurile, altădată însorite, care îndemnau la visare, astăzi, peste ele doar „fâşii de beznă cad tăcute”. „Eşti prisoselnic pe trotuar/ Şi tot mai triste, tot mai sumbre/ Par clipele din viitor”… („Prisoselnic”).

Gândul caută totdeauna în trecut, acolo unde elanul tinereţii nu cunoştea margini. Astăzi, „Cade-o lacrimă, cad două/ Paşii parcă s-au rărit”. Exaltarea trăirilor, angoasa, extazul metafizic, sfâşierile lăuntrice sunt stări ţinute la o oarecare distanţă de mâna care aşterne versurile pe hârtie. Clevetirea, intriga, prostia, „mahalaua”… se regăsesc printre rânduri, toate acestea conturând realitatea poetului, spaţiul ce-l face deosebit, îl separă, dar îl şi uneşte, vrând nevrând, cu mulţimea din care face parte.

„Tanti Tunde” este un poem care evocă un timp trecut. Ţesătura fină a textului sensibilizează, versurile predispunând la complexe trăiri, gândul oprindu-se o clipă (spre a medita) la strada astăzi „pustie”, sumbră, cu „bătrâni neputincioşi”…

„Eram noi, copii sărmani,/ Cu noroi pe haine rupte,/ Cu ochi mari şi feţe supte,/ Prea bătrâni la puţini ani./ Venea clipa cea frumoasă/ Dintre zile imunde,/ Când eram chemaţi la masă/ De vecina Tanti Tunde.”Astfel, poetul Ioan Mugurel Sasu vă invită la „cina cea de taină” a cuvântului aşternut în versuri – spre a vă împărtăşi din „Lumina toamnelor târzii”…

VALENTINA BECART

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

SUMARUL EDIȚIEI