Pandemia de Covid-19 este o criză care afectează toate aspectele vieţii: medical, psihologic, economic, social, politic, spiritual, cultural, uman, iar capacitatea de a controla această criză este, încă, relativ redusă, în ciuda dezvoltării tehnologice actuale şi a progreselor ştiinţei. Ea se deosebeşte de alte dezastre cunoscute până acum prin amploare, durată, evoluţia în valuri cu succesiune rapidă şi gravitate crescândă, deci prin caracterul imprevizibil. Efectele pe termen lung sunt încă greu de estimat.
Izolarea socială, rutina zilnică modificată, schimbările survenite la locul de muncă, uneori pierderea acestuia, limitarea accesului la servicii publice şi educaţie, la servicii medicale pentru boli obişnuite sunt doar câteva dintre marile schimbări pe care le trăim de circa 2 ani încoace.
Aceste schimbări, corelate cu apăsătoarea ameninţare a molimei de neconceput cu doar 2 ani în urmă, constituie o formă de stres complex şi persistent, similară unui război atipic şi traumatizează psihic prin ameninţarea difuză şi incert evitabilă a morţii. Acest război se desfăşoară totuşi ascuns vederii celor care nu doresc să vadă, dar a determinat atitudini şi reacţii pasionale, iar alteori indiferentism sau o negare violentă. Cu siguranţă însă, a produs polarizarea societăţii româneşti din perspectiva managementului global şi individual al crizei, prin dimensiunile catastrofale ale consecinţelor obiective.
Deşi expunerea la boală şi contextul pandemic nu înseamnă cu certitudine dezvoltarea unei tulburări de stres post-traumatic, totuşi, pentru populaţie apar consecinţe semnificative în plan psihologic. Astfel, persoanele cu vulnerabilităţi psihice preexistente pot suferi depresie, anxietate sau alte tulburări în sfera psiho-comportamentală. La contextul morbid se adaugă şi alţi factori agravanţi, cum ar fi: limitarea accesului la îngrijiri medicale, prin restricţiile impuse de pandemie, trăirea bolii departe de persoanele apropiate, prin izolările impuse, imposibilitatea îngrijirii celor dragi sau chiar şi prin imposibilitatea de a le fi alături, în ultimele clipe de viaţă, ori procedura extrem de traumatizantă psihic a înhumării de urgenţă.
Catastrofa, descrisă de Dicţionarul de Psihologie ca o „perturbare a ordinii lucrurilor, până atunci percepută ca fiind continuă şi coerentă”, afectează atât populaţia infectată, cât şi pe cea suferind de alte alte boli, exceptate de la îngrijire prin depăşirea capacităţii sistemului sanitar. Emoţiile şi sentimentele generate, consemnate prin cercetarea psihologică, sunt de „angoasă, panică, culpabilitate, siderare”. Astfel este limitată sever capacitatea generală de adaptare şi, în sens larg, de supravieţuire, iar adaptarea individului la situaţia nou creată ar trebui să fie punctul de plecare al managementului complexei crize pandemice.
Procesul de adaptare, văzută ca o schimbare, voluntară sau involuntară, în scop de supravieţuire, presupune obţinerea unui nou echilibru şi este o necesitate psiho-biologică. În ultimă analiză, este vorba despre supravieţuirea nu doar a individului, ci a speciei.
Prin comparaţie cu alte ţări din Europa şi din restul lumii, unde populaţia s-a vaccinat împotriva Covid-19 în număr mare, limitând astfel efectele pandemiei, în România, mare parte din populaţie a refuzat să o facă, situaţie interpretată ca o lipsă de încredere în medici, politicieni, autorităţi în general. Consecinţele dramatice ale refuzului vaccinării, comunicate zilnic prin mijloace de comunicare în masă, nu par a fi de natură să schimbe comportamentul populaţiei, cu toate informaţiile îngrijorătoare privind numărul mare de bolnavi şi decese. Prin contrast, adunările imense, la evenimente sociale, culturale, sportive, politice, religioase, sfidează orice regulă epidemiologică, întreţinând propagarea îmbolnăvirilor. Deci, iraţionalitate, lipsă de educaţie, îndoctrinare, negare, inconştienţă, rea-voinţă?
În mediul virtual, în media şi în interacţiunile sociale de zi cu zi se poartă dezbateri interminabile privind „libertatea” şi „drepturile” individuale, cu referire expresă la dreptul de a nu se vaccina al unora. Reversul îl reprezintă „dreptul” celorlalţi, al conformiştilor, care se vaccinează, de a nu suporta consecinţele conduitei primei categorii. Cercetătorii ne avertizează că populaţia nevaccinată reprezintă rezervorul de multiplicare a virusului şi de apariţie a unor noi mutaţii, care determină persistenţa pandemiei şi ne pun permanent pe toţi în pericol. Un consens nu pare să poată fi găsit. În general, mersul firesc al societăţilor este ca minorităţile să se conformeze tendinţelor majorităţii, dar în ţara noastră, în context pandemic, minoritatea este, din nefericire, reprezentată de populaţia vaccinată, iar conduita raţională medicală cere vaccinare în masă. În numele libertăţii individuale, se afectează negativ binele general.
Un fenomen extins, pe care îl identificăm în societatea românească în prezent, este negarea, uneori cu agresivitate, a pandemiei. Negarea, văzută de Freud ca un „substitut de refulare la un stadiu superior”, se evidenţiază ca atitudine dominantă la antivaccinişti, deşi uneori pare a uza de o justificare documentată. Totuşi, se opune prin consecinţe procesului de adaptare în scop de supravieţuire.
Politologul Alina Mungiu Pippidi spunea recent, referindu-se la refuzul unui cunos-cut politician de a se vaccina, şi transmiţând prin acest gest un mesaj foarte dăunător societăţii, prin augmentarea neîncrederii şi conspiraţionismului, că atitudinea politicianului respectiv este „cea mai primitivă, criminală şi perfidă susţinere a dezinformării antivacciniste”.
Dincolo de obositoarele dispute şi zvonistica din societatea românească, realitatea dură a bolii şi morţii, într-un context în care lumea „civilizată” a reuşit limitarea pandemiei prin vaccinare, ridică întrebarea lipsei de educaţie şi a fatalismului poporului nostru, despre care se pare că deja se vorbeşte în lume ca despre un „sindrom românesc”, ce se cere pe mai departe studiat, ca o curiozitate a zilelor noastre.
Ziarul german „Hamburger Morgen Post” a etichetat românii ca fiind „idioţii Europei”, în condiţiile în care timida şi neinspirata campanie de educaţie sanitară a autorităţilor nu prinde suficient la populaţie. Totuşi, explicaţiile nu pot fi facile. Convingerea privind responsabilitatea exclusivă pentru soarta proprie a fiecărui ins nu pare a fi deviza tuturor românilor, care, potrivit studiilor socio-psihologice, sunt pasivi, fatalişti, negativişti şi aşteaptă ca „providenţa” sau oricine altcineva să le rezolve problemele. Aşa se explică probabil răspunsurile stereotipe la întrebările reporterilor prezenţi la uriaşele pelerinaje religioase desfăşurate în plină pandemie: „de ce aţi venit aici?”, răspuns: „pentru sănătate”. Cum oare ajută pelerinajul? Prin „rugăciune”. Este recunoscută atât în viaţa de zi cu zi, cât şi în literatura psihologică forţa credinţei religioase în păstrarea coeziunii sociale, ca şi în evoluţia individuală. E însă trist atunci când se foloseşte ca argument contra măsurilor medicale antipandemice documentate ştiinţific, care ne afectează pe toţi, credincioşi sau liber cugetători. (Va urma)
Dr. NICOLETA CIOBANU-HAŞOVSCHI
Comentarii