Poetul de la Capu Câmpului

Recunosc numaidecât că, citind titlul ultimului volum de poeme semnat de câmpulungeanul Tucu Moroşanu („Amoruri second hand şi bahice efluvii”, PreText, Câmpulung Moldovenesc, 2021), gândul mi s-a furişat de îndată la poezia lui Emil Brumaru. Ajungând la versuri, mi-a apărut în faţă o evidentă diferenţă. E. Brumaru e îndrăgostit de forme, din „studiul” său rezultă imagini pe care poetul le savurează din plin de fiecare dată. Autorul bucovinean, în schimb, pare să fi adunat, privind spectacolul grotesc al lumii, doar tristeţe şi suferinţă, revărsate adeseori în revoltă artistică. T. Moroşanu trăieşte ca un sihastru într-un spaţiu cu aspect edenic, unde orice adiere, în suavitatea ei, îl îmbogăţeşte cu un nou şirag de rime. Obişnuit cu revărsarea permanentă de lumină, sufletul său vibrează la tot ce e frumos, imposibil să se împace cu sluţenia contemporană: „Azi barzilor li-s preferaţi bufonii,/ O târfă-ajunge muza de-altădată/ Poemele, banale bazaconii,/ Iubirea, o prostie perimată”. De-o extremă luciditate, dublată de o debordantă sensibilitate, poetul, aflat pentru scurtă vreme în mijlocul evenimentelor, se retrage în singurătatea fertilă a toposului său sihăstresc, pentru a sta la taifas cu muzele. Rezultă o radiografiere a cetăţii, cu mişcarea ei browniană, care şi-a abandonat, de bună voie şi nesilită de nimeni, veşmântul firesc al moralităţii: „Se bea şi se fură/ Ca şi-n alte părţi/ Şi totul se vinde/ ’Nafară de cărţi. (…) Şi-un straniu bazar e/ Bătrânul oraş,/ În cârdăşie/ Cu timpul pungaş”.

Cu alte cuvinte, lumea, în nerăbdarea ei, îşi făureşte, cu ştiinţă bezmetică ori cu vinovată neştiinţă un atotcuprinzător şi agresiv infern. Bărbatul, care a uitat de vechile rânduieli, se aruncă orbeşte să le caute, având impresia că îl acompaniază un oarece paradis, şi-l „află” fie în nişte braţe lascive, fie în paharul oferit cu graţie de un meseriaş crâşmar: „Nu pot pricepe ce fluid magnetic/ Şi mai ales, de când e între ei./ Dar cum e vorba, după sac şi petic/ El şi-a găsit hogeag la dumneaei”, pentru ca, mai apoi „Văzută ca un iad târziu/ Sau ca o grea destrăbălare,/ S-a stins şi dragostea-n rachiu/ Când te-ai prelins în altă zare”.

Poetul şi-a păstrat inocenţa, aflându-se departe de viciile şi dezordinea morală a semenilor. Satisfacţia lui e versul construit cu migală, care, la rândul său, îl poartă către zările albastre ale (auto)cunoaşterii ori îl aşează în preajma mirificului „Lac de argint”, susurul nestingherit al apei vălurite ducându-l, mai degrabă, în starea de vis poetic. Dar artistul e şi el om, neocolit de Bachus, cel ce, în nepotolita şi ademenitoarea-i chemare, a înecat mai multă omenire decât confratele Neptun. Aşadar, oripilat de imaginea terifiantă şi, bineînţeles, insuportabilă a deşertificării morale, se poate lăsa, pe moment, în braţele prietenoase ale înşelătorului: „Nici omenie cât de cât,/ Doar lăcomie şi urât,/ Escroci, stricate, hoţi atei,/ Atunci cum naiba să nu bei?” Ultimul vers interogativ pare să aibă o triplă cumpăneală, vizând uitarea, o stare de euforie şi eventuala înţelegere a exasperării. Ar mai fi şi un alt aspect. T. Moroşanu pomeneşte în poema „Nostalgii” o vestită crâşmă din Capu Satului (cartier al Câmpulungului) „Pe care nu ştiu bine/ De ce, licenţios,/ Îl poreclise lumea/ «Motanul Rapanos»”, unde „Chemau la sfat bătrânii/ Haiducii printre noi” (…). Cum poetul e şi un cuceritor povestaş, stabilimentul se află pomenit şi în scrierile sale în proză, ca un han, la concurenţă cu cel sadovenian. Aici se adunau bătrânii din apropiere, într-o atmosferă de armonie, la sfat şi istorisiri molcome ori năprasnice din alte vremuri. „Motanul Rapanos”, deci, nu e loc de pierzanie, ci un spaţiu populat de eroi legendari şi de întâmplări memorabile, aşa cum sunt cele din romanul său „Guzganii de apă”. De aceea, poetul deplânge, în finalul poeziei pomenite, dispariţia iubitei vetre unde se adunau la voroavă vrednicii gospodari: „Şi hanul nu mai este? S-a prăpădit, aud,/ Ucis de veneticul,/ Făţarnicul fast-food”. Nu poate trece nici peste „făţarnica” femeie, vinovată mereu de ceea ce am putea numi dezordinea bărbatului, răpus de o anumită slăbiciune: „O mai iubeşti? Ce-ţi poate da mai mult/ Decât şi altora din plin le-a dat?/ Înăbuşind al sângelui tumult/ Măcar acum s-arăţi că eşti bărbat”. Ca atare, poetul călătoreşte în versurile sale pe urmele reabilitării bărbatului, sustras, de obicei, din postura de inculpat, prin păstrarea cu onoare a numărului iniţial de coaste. El pare să-şi fi conservat un anumit grad de inocenţă, care, paradoxal, îl închide într-o dublă şi contradictorie postură: de persoană întregitoare şi, în acelaşi timp, de individ lesne de înşelat: „Mă-ndrăgostesc de-un fir de iarbă/ De-o libelulă, de-un apus,/ Dar prinde creierul să-mi fiarbă/ Descoperind cum mi-s tradus”.

Pe de altă parte, poetul, încărcat cu nobile intenţii, nu-şi cruţă nici propria persoană în câteva superbe stihuri: „Am adunat/ atâtea iubiri/ curate şi ilicite, încât mă tem/ că nu vor încăpea/ într-o singură moarte”. Şi ce-a mai adunat Tucu Moroşanu? Şaisprezece volume (povestiri, roman şi poezie), iubirile sale netrecătoare, convingerea fiind că vor veni şi altele, îmbogăţind zestrea culturală a Bucovinei, care naşte, în continuare, scriitori de valoare.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariul dvs.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: