Semn

Cartea interzisă (II)

Prefaţa cărţii care devine inoportună după ieşirea din tipografie seamănă cu a oricărei tipărituri socialiste de această factură: optimistă, încrezătoare, uzând de limbajul cvasistandardizat al oficierii cu închinăciuni şi mătănii partinice. Aici avem varianta lui virilă, intelectuală şi de grup – firesc, ceva mai reţinută cu acutele, mai impersonalizată. E şi semnată baritonal: „Autorii”. Prin urmare, nimic neconform. Condiţia provincială, însă, e posibil să fi adus oarece încurcătură, de unde s-ar putea să i se şi tragă cărţii nepunerea în circulaţie. Măcar în parte: în principiu, viziunea asupra lucrurilor în materie ideologică trebuie să fie produsă la Centru ca să ofere minimul acceptabil de garanţii în privinţa „adevărului” ei, iar pe de altă parte, „Ţara de Sus”, „Moldova de Nord”, Bucovina (încă ţinută în pasivul desemnărilor geografice) – acestea sunt în sine realităţi sensibile şi foarte sensibile sub multe aspecte. Aş merge chiar pe ipoteza încurcăturii inerente în această privinţă. Deşi paginile, cel puţin aparent, spun ceea ce se spune acum în ţară curent şi pretutindeni: „În România, socialismul a învins definitiv. Victoriile de însemnătate istorică obţinute de popor sub conducerea înţeleaptă a Partidului Comunist Român sunt rodul unei încordate lupte de clasă, desfăşurată în condiţii economice-sociale grele. Pentru triumful socialismului evenimentele din anii 1944-1947 au avut un rol deosebit. În aceşti ani de ofensivă furtunoasă a forţelor demcratice, poporul român a depus eforturi greu de redat în cuvinte”.

Aşa o fi, va fi zis cineva mai de sus – care în exemplarul pe care îl deţin (unul din cele doar 68 încredinţate spre lectură diferitelor organe sau scăpate din mână – din totalul de 3.000 al tirajului), a subliniat pe orizontală şi pe verticală, cu linii impresionant de drepte şi de subţiri, ai spune că profesional, în creion negru sau cu cerneală roşie, o mulţime de pasaje în toată cartea (nu însă şi în largul ei rezumat în franceză), a delimitat paragrafe, mai ales citate preluate în text, şi a făcut tot felul de semne şi chiar scurte notaţii – acestea, pe cât se poate înţelege, parcă potrivnice felului de întocmire a discursului, poate argumentării. Cele patru capitole ale cărţii, de fapt patru studii istorice aparţinând fiecare unuia dintre cei patru autori, cu titluri mult prea… poematic-festive ca ele să spună în sine ceva despre paginile în general dense şi documentate în capul cărora stau, sunt, în ordine: Mihai Iacobescu, „Tradiţii de luptă”; Vasile G. Ionescu, „Partidul Comunist, conducătorul maselor într-o perioadă glorioasă din glorioasa epopee a poporului român”; Petru Rusşindilar, „Sub steagul comuniştilor – în focul luptei revoluţionare”; George L. Ostafi, „Meleaguri ce renăşteau din ruină”. Fiecare îşi are tema proprie, după cum urmează: mişcarea muncitorească, sindicală şi politică de stânga şi rolul organizaţiilor ei în istoria locului de la începuturi până în august 1944; organizarea P.C.R. şi a structurilor politice din care P.C.R. a făcut parte sau pe care le-a condus în perioada 1944-1948, cu referire la „Ţara de Sus”; rolul P.C.R. în susţinerea frontului antihitlerist şi în transformările politice ale perioadei, cu referire la aceeaşi zonă a ţării şi, în sfîrşit, rolul aceluiaşi P.C.R. în vindecarea rănilor războiului, în reformele din primii ani postbelici şi în „marile realizări” socialiste din ţară şi din nordul Moldovei.

Am spus deja că e greu de dibuit acum motivul nepunerii cărţii în circulaţie. Emit doar supoziţii – care s-ar putea să nu aibă legături suficiente cu realitatea cazului. Aş mai risca totuşi o ipoteză, probabil că în bună măsură sub presiunea unei nedumeriri care îşi asociază o insatisfacţie în raport cu demersul celor patru studii – fără discuţie că avându-şi fiecare cota lui de interes şi de contribuţie la cunoaşterea, dintr-o perspectivă, pe bază de documente de arhivă, a unui segment din istoria acestei zone a ţării, chiar dacă haina lor este una descurajatoare din cauze care nu se mai cer aduse în discuţie. În prefaţă se explică astfel teritoriul la care se referă cercetarea: „Pentru că evenimentele din 1944-1947 s-au desfăşurat înaintea primei reforme administrativ-teritoriale, s-au avut în vedere faptele petrecute în raza fostelor judeţe Baia, Botoşani, Câmpulung-Moldovenesc, Dorohoi, Rădăuţi şi Suceava, care reprezentau partea de nord a Moldovei. În cea mai mare parte a timpului la care se referă lucrarea de faţă, organizaţiile judeţene ale Partidului Comunist Român ca şi cele ale Partidului Social-Democrat au fost subordonate – fiecare în parte – organizaţiilor regionale ce purtau denumirea de Moldova de Nord. Astfel, în acei ani, din punct de vedere al conducerii politice, cele cinci judeţe au avut sarcini comune, unitare”. Şi mă întreb, fără să-mi doresc să mă las antrenat în comentarii, dacă alcătuiesc acestea un argument serios pentru regionalizarea propusă şi dacă nu va fi dat cumva chiar acest lucru, altfel privit însă, motive de insatisfacţie. În orice caz, existenţa organizaţiei regionale Moldova de Nord a P.C.R. nu mi se pare un argument destul de temeinic pentru a vărsa în ea şi trata la hurtă o Bucovină mai ales social-democrată, „reformistă” în tradiţie imperială şi mai puţin „radicală” decât judeţele anterior regăţene, la drept vorbind, nici ele cine ştie ce republicane şi ultrastângiste, însă confruntate cu probleme care le-au deschis mai repede şi mai puternic dinaintea ofertei revoluţionarismului comunist. Tocmai cauze de acest ordin, la care se vor fi adăugat altele, la fel de reale, au făcut ca fosta Bucovină austriacă să nu se bucure de credit în faţa conducerii centrale a P.C.R. – iar asta în chipul cel mai evident în statul socialist şi pesemne că şi anterior. Sigur că lucrul se cere cercetat de către specialişti în condiţii de rigoare ştiinţifică, dar să ne uităm, provizoriu, la provenienţa celor care au condus la vârf regiunea şi mai ales judeţul Suceava, ca şi la prezenţa bucovinenilor (recoltaţi politic din Bucovina, cu excluderea din listă a cuiva, să zicem, precum Emil Bodnăraş) în eşaloanele de la vîrful ierarhiilor de partid şi de stat. Iar asta fiind situaţia – în discuţie intrând şi cifra populaţiei Bucovinei, şi felul şi nivelul ei de dezvoltare economică, gradul de urbanizare etc. –, nu cumva să-şi fi propus autorii ca, prin vărsarea Bucovinei în „Moldova de Nord” comunistă, să încerce să spele obrazul Bucovinei de petele de inapetenţă a bucovinenilor pentru stângismul radical utopic? Topirea în statistici mai largi care, tocmai de aceea, dau alte rezultate, pregnanţa şi relevanţa unor fapte care îşi împrăştie cu uşurinţă aura prin vecini, încât, ca impresie, aceştia pot deveni repede, fără să fie în fapt, generatori şi purtători de aceeaşi aură – mai ales că P.C.R. n-a ezitat niciodată, dacă interesul i-a cerut-o, să facă negru din alb şi alb din negru, poftim, „tovarăşi ” sau măcar „tovarăşi de drum” chiar din duşmnii lui cei mai duşmani. Dar conducerea superioară a P.C.R. să nu fi vrut acum să accepte joaca propusă la Suceava prin „Ţara de Sus în clocotul revoluţiei. 1944-1948”. Că de unde atâta clocot? Şi ca atare – cartea este inoportună!

Cuvântul uscat al documentelor arată că, în februarie 1972, preşedintele înfiinţatului de puţină vreme Comitet pentru Cultură şi Educaţie Socialistă al judeţului Suceava, dr. Petru Rusşindilar, membru al biroului comitetului judeţean de partid, se adresează Muzeului Judeţean, aflat în subordine: „Vă recomandăm să daţi spre publicare în Tipografia Suceava volumul «Ţara de Sus în clocotul revoluţiei», volum prins în planul editorial al judeţului nostru în acest an. Plata o veţi face din contul bugetar al muzeului de la Banca Naţională, filiala Suceava, art. 30”. În Planul editorial pe anul 1972, lucrarea apare sub titlul „Nordul Moldovei în clocotul revoluţiei democrat-populare”.

O altă adresă de menţionat vine la Muzeu în aprilie 1972 de la Direcţia Muzeelor a Consiliului Culturii şi educaţiei Socialiste: „Vă facem cunoscut că Direcţia muzeelor din cadrul Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste avizează favorabil în principiu editarea volumul intitulat «Ţara de Sus în clocotul revoluţiei» de către instituţia dv. Pentru îndeplinirea tuturor formelor legale este necesar însă, să trimiteţi materialul spre aprobare şi Direcţiei generale a presei, precum şi să luaţi avizul de specialitate. Director, Iulian Antonescu”.

În sfârşit, adresa care dă încheierea poveştii – lăsând mijlocul ei la dispoziţia imaginaţiei, a deducţiilor, a analizelor: „Muzeul Judeţean Suceava / Nr. 622 din 24 aprilie 1975 / Către Comitetul Judeţean de Cultură şi Educaţie Socialistă / În anul 1972, din iniţiativa şi dispoziţia Comit. Jud. de Cult. Şi Ed. Şoc. nr. 185/16.II. 1972, sub egida Muzeului Judeţean Suceava a fost tipărită lucrarea «Ţara de Sus în clocotul revoluţiei» în 3.000 de exemplare în valoare de 21.000 lei. Sistându-se difuzarea, au rămas în stoc 2.932 de exemplare în valoare de 20.524 lei. Deoarece Muzeul Judeţean Suceava este încărcat cu c/val. acestei lucrări, iar în prezent difuzarea a rămas tot inoportună, vă rugăm să dispuneţi. Director, Octav Monoranu, Contabil şef, P. Ulsamer”.

 AUREL BUZINCU

Print Friendly, PDF & Email

Comentariul dvs.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: