Scriitorul – martor al frumuseţii şi luminilor sufletului. Aniversare sub semnul bucuriei

Cine se încumetă să aştearnă câteva rânduri la aniversarea unui scriitor, cu anevoie va reuşi să aşeze în ramă potrivite slove. Desigur, demersul ar putea aduce bucurie, ori ar genera întrebări, întrucât profunzimea celui care receptează poate privi dincolo de cuvinte, iar nuanţele sunt atent analizate.

E greu să adresez un mesaj către un autor renumit, dintre cei cu marele dar al scrisului. Însă îndemnul Mântuitorului Îndrăzniţi! (Ioan 16, 33) îmi oferă imboldul de a redacta gânduri cordiale către unul dintre oamenii apreciaţi de lumea culturală, drag sufletului meu.

Astfel de momente pot fi trăite fie în taină, fie într-o stare de bucurie a comuniunii. Cert este că ele trebuie cinstite, apreciate şi elogiate, întrucât sunt expresia recunoştinţei faţă de cel sărbătorit.

Mă încumet, aşadar, să mărturisesc că aniversarea scriitorului Grigore Ilisei este un moment de bucurie nu doar pentru el, ci şi pentru cititorii sau prietenii vechi şi noi, martorii maturităţii operei sale literare şi ai unor trăiri cum nu prea des se întâlnesc. Pot spune că scrierile, amintirile şi povestirile domniei sale sunt dăruite într-o admirabilă formă, cu ascendenţă sadoveniană, cum mărturisea într-un dialog cu prietenul său Titus Vîjeu, în cartea nu de mult apărută „Un veac în faţă, un veac în spate”. Totuşi, această descendenţă sadoveniană are glasul de fiinţă unică şi irepetabilă, fiind marele dar al scriitorului, cum sesiza unul dintre admiratorii operei sale, subliniind că are ochiul obişnuit de a scruta profunzimile.

Prin aceste gânduri la aniversarea domnului Grigore Ilisei doresc să aduc la lumină şi mărturia Margaretei Labiş, sora marelui poet, având obârşia în acelaşi loc cu scriitorul evocat.

Sunt bucuros că mărturisirea s-a întâmplat în reşedinţa arhierească de la Radu Vodă, în anul 2015.

Într-adevăr, părinţii Margaretei şi ai lui Nicolae Labiş erau prieteni cu familia preotului Ilie Ilisei, din acelaşi ţinut binecuvântat al Fălticenilor.

Istorisirea merită atenţia noastră şi, de ce nu, a literaturii române. Eugen şi Profira Labiş erau învăţători la Poiana Mărului, Mălini, judeţul Baia. Aproape, în satul Văleni, slujea ca preot Ilie Ilisei, paroh şi în Poiana Mărului, iar în lumea satului intelectualii căutau momente de bucurie şi prieteşug, cum a fost şi la botezul lui Grigore Ilisei, evenimentul prilejuind întâlnirea ca dintr-o poveste, la care familia Labiş a participat cu mare drag.

În casa preotului, de obicei primitoare, Nicolae Labiş nu-şi lua ochii de la pruncul abia scos din apa cristelniţei, când i s-a îngăduit să ţină în braţe copilul umbrit de darurile Duhului Sfânt.

Sub semnul comuniunii, al iubirii revărsate către ceilalţi, la creştinarea pruncului Grigore, din anul 1943, a coborât peste cel de curând botezat şi darul cuprinderii în cuvinte a lucrurilor esenţiale din viaţă şi a emblematicei zone în care s-a născut. Între cele mai pitoreşti locuri ale ării de Sus, valea munţilor Stânişoarei a fost înfăţişată în cuvintele scriitorului în mod inegalabil. Cine ajunge astăzi prin satele Văleni, Poiana Mărului sau pe Culmea Stânişoarei va descoperi, în parte, acest univers inefabil, care, în urmă cu aproape 80 de ani, avea un farmec ce-i sporea strălucirea.

Între timp, oamenii au schimbat câte ceva din structura tradiţională şi splendidă, totuşi satele de pe Valea Suhăi Mari păstrează frumuseţi pe care le întâlnim, pe alocuri, şi în vremea noastră.

Acolo, în casa preotului Ilie Ilisei, a poposit în mod providenţial în 1942 şi mitropolitul Irineu Mihălcescu, alături de scriitori, dascăli şi cărturari ai zonei. Mitropolitul venise la sfinţirea bisericuţei ridicate în scurt timp, înainte ca preotul Ilie să zidească ori să înnoiască şi alte locaşuri sfinte. Au intervenit războiul, încercările, dar şi bucuriile anilor care au urmat.

Mărturisind despre Culmea Stânişoarei şi Crucea Talienilor, scriitorul afirmă că, peste ani, când a avut prima ascensiune pedestră către locul respectiv, a avut senzaţia ivirii unui iatac celest. Călătorind pe cărări şerpuite până la o stână, care pare a fi din descrierea „Baltagului”, a dat chip atunci nemărginirii în toată splendoarea ei.

Vecin cu astfel de frumuseţi, Grigore Ilisei le-a aşezat mai târziu în pagini, după anii de şcoală petrecuţi cu profesori mari şi cu specială înrâurire către cunoaştere.

Mărturiseşte că la Fălticeni a simţit chemarea către literatură. Oraşul în care a studiat la celebrul liceu Nicu Gane, mai târziu Colegiu Naţional, în perioada când străluciţi profesori au predat la catedrele lui, are numeroase lucruri şi locuri care merită să fie puse în lumină.

Tot ce a scris Grigore Ilisei despre Fălticeni, singur sau împreună cu alţii (Ştefan S. Gorovei şi Paul Miron), reprezintă cărţile sale de suflet. I-am spus în câteva rânduri scriitorului fălticenian că ar mai fi de împlinit o datorie de a scrie singur, sau împreună cu altcineva, o carte închinată preoţilor zonei, sau măcar unora dintre ei. Ar fi o cinstire adusă confraţilor de slujire ai tatălui său, mai ales că mulţi dintre ei (în perioada de după 1948 până la ivirea zorilor libertăţii, în 1989) au mărturisit, cu grele sacrificii, credinţa în Mântuitorul Iisus Hristos.

Scriitorul a cinstit cu asupră de măsură literaţii vremii sale.

Gânduri luminoase a îndreptat mereu către profesorii de la liceul Nicu Gane. Mărturiseşte că aceştia reprezentau aristocraţia intelectuală. Se bucurau de mult respect, aveau un statut special, inclusiv cel material, unii dintre ei având prestaţie de cadre universitare. Între profesorii de la Nicu Gane din perioada interbelică s-a numărat şi Virgil Tempeanu, devenit ulterior profesor universitar la Iaşi şi Bucureşti, traducător renumit cu scrieri apreciate în Germania, ţara unde studiase la Universitatea din München. De asemeni, alţi doi scriitori amintiţi mereu, Aurel George Stino (căruia G. Ilisei i-a îngrijit în tinereţe prima carte „Grădina liniştii”, apărută, din păcate, postum) şi Vasile Gh. Popa, manifestau vocaţie de profesori. Ni se spune că nu erau slujbaşi, ci oficiau în sensul cel mai înalt al misiunii pe care un dascăl şi-o asumă când se află în faţa elevilor săi.

Aurel George Stino a avut bucuria de a avea un elev de ţinuta lui Grigore Ilisei. Altfel, multe dintre realizările şi cuvintele sale s-ar fi pierdut. Ce înseamnă să ai o asemenea şansă, să te bucuri ca, din osteneala ta, măcar o parte, să rămână cunoscută posterităţii, să se bucure de apreciere, prin prisma unuia dintre elevii care au avut simţire înaltă şi puterea de a reda altora esenţialul unei astfel de misiuni.

Cum este şi firesc, un loc special în amintirile lui Grigore Ilisei îl ocupă tatăl său, preotul Ilie, ajuns în Fălticeni în 1955, când fiul său se afla la vremea studiilor.

Preotul Ilie a rectitorit una dintre bisericile intrate în istoria literaturii române, în care poposise Ion Creangă, elev la Şcoala de Cateheţi din Fălticeni (Folticeni, după propria mărturisire).

În legătură cu biserica de la Fălticenii Vechi, s-a întâmplat un fapt minunat, pe care îl aşez în nemărginita Pronie a lui Dumnezeu, şi anume vizita Mitropolitului Teoctist al Moldovei, în noiembrie 1977, la resfinţirea ei. Nu ştiu dacă a fost prima slujbă de sfinţire, sau printre primele, pe care noul chiriarh de la Iaşi le-a oficiat în eparhia sa. Ştiu însă că nu întâmplătoare a fost bucuria lui Grigore Ilisei de a-l întâlni mai târziu pe mitropolitul şi viitorul Patriarh Teoctist.

Am fost şi eu martor la astfel de întâlniri. Patriarhul Teoctist îşi aducea aminte cu nostalgie de biserica sfinţită la începutul misiunii sale în Moldova şi în special de chipul unui preot harnic şi râvnitor.

În prezenţa mea, cu autentică bucurie, Patriarhul Teoctist i-a acordat scriitorului Grigore Ilisei Crucea Patriarhală, meritată şi de tatăl său, sacerdotul cel temerar care nu se învrednicise s-o primească până la săvârşirea din această viaţă (7 martie 1985). De altfel, atunci, în 13 noiembrie 1977, Mitropolitul Teoctist i-a conferit preotului Ilie Ilisei, ca recunoaştere a ostenelilor sale sacerdotale, rangul de iconom stavrofor.

Am evocat crâmpeie din viaţa scriitorului Grigore Ilisei, arătând că purtăm în taina fiinţei noastre darurile primite de la Dumnezeu prin Taina Botezului, precum şi multe nestemate dăruite de oamenii pe care i-am întâlnit în cale, părinţi, rudenii, profesori, prieteni, de multe ori vistierii de credinţă, lumină şi frumuseţe. Există şi o taină a tezaurizării acestor daruri, cum se poate întâlni, uneori, şi risipirea lor. Emblematică rămâne, însă, întoarcerea risipitorului, mai importantă decât atitudinea celuilalt fiu, care, aparent, a adunat mult, fără, însă, a tezauriza. De aici înţelegem cât de important este să zideşti, cum lesne este să risipeşti.

Scriitorul autentic cuprinde în taina vieţii lui frumuseţi şi căutări, doruri şi trăiri înalte, pe care le vede dincolo de ce ne este cunoscut. Accesul la cunoaştere este prilejuit printr-un efort susţinut şi curajos de a cuceri piscurile ce înlesnesc revelaţiile, aşa cum Moise a urcat mai sus de lume pentru a se întâlni cu Dumnezeu.

Grigore Ilisei întrupează în cărţile sale viaţa şi înţelesurile ei prin personaje memorabile, elogieri rafinate, preţioase pisanii de azi şi de demult.

Cine va deschide paginile scrise de condeiul lui Grigore Ilisei se va întâlni cu profunzimea gândurilor sale şi prospeţimea ideilor ce străbat zorii.

† TIMOTEI PRAHOVEANUL

Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor

Print Friendly, PDF & Email

Comentariul dvs.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: