Criticul şi istoricul literar Eugen Lovinescu a fost omagiat la Fălticeni

În anul 1881, în ultima zi a lunii octombrie, s-a născut Eugen Lovinescu, critic şi istoric literar, romancier, memorialist şi traducător. Este autorul teoriei sincronismului şi a mutaţiei valorilor estetice. Principalele lucrări ale lui Eugen Lovinescu sunt „Istoria civilizaţiei române moderne” şi „Istoria literaturii române contemporane”. Pentru a cinsti memoria celui mai important scriitor pe care l-a dat oraşul Fălticeni, asociaţia „Fălticeni Cultural” şi Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava au organizat vineri, 29 octombrie, la Biblioteca „E. Lovinescu”, un eveniment cultural (expoziţie de carte şi imagini realizate de pictorul Gabrel Baban, simpozion şi moment artistic).

În cadrul simpozionului moderat de prof.  Neculai Sturzu, au vorbit despre Eugen Lovinescu şi opera sa prof. univ. dr. Mircea A. Diaconu, lector univ. dr. Ioan Fărmuş, dar şi alţi invitaţi din mediul cultural fălticenean.

Prof.  Neculai Sturzu a mulţumit administraţiei locale pentru că iubitorii culturii fălticenene au avut posibilitatea de a participa la aniversarea lui Eugen Lovinescu în Biblioteca Municipală „Eugen Lovinescu”, o clădire recent renovată. Neculai Sturzu a vorbit despre una dintre minţile cele mai luminate din prima jumătate a secolului XX, care, deşi a suferit nedreptăţi, merita înalte demnităţi, despre faptul că la Fălticeni este o tradiţie în a-l celebra pe Eugen Lovinescu chiar din 1981, menţionând că, la centenar, la iniţiativa prof. Mihail Iordache, s-au deschis Zilele Lovinescu în clădirea Primăriei Fălticeni. Prof. Sturzu a spus că şi în 1993, când s-au comemorat 50 de ani de la moarte, au participat doi academicieni şi ministrul adjunct al culturii, scriitorul Mircea Tomuş, iar în 2001, la iniţiativa Cercului de profesori de limba română, a fost sărbătorit Eugen Lovinescu; în 2011, evenimentul a avut un caracter restrâns.

Eugen  Lovinescu rămâne în memoria Fălticenilor chiar dacă nu are încă un bust

Activitatea lui Eugen Lovinescu a avut o strânsă legătură cu oraşul natal, mai ales că venea în oraşul de pe Şomuz în fiecare vară, pentru a lucra 10 – 12 ore pe zi într-un birou al casei părinteşti. Aici a elaborat multe dintre cărţile sale. În timpul refugiului din Primul Război Mondial, a stat tot la Fălticeni, vreme de doi ani, timp în care a prezidat cenacluri literare înfiinţate  ad-hoc în care susţinea cauza Aliaţilor; a făcut cursuri pentru elevi, localnici şi refugiaţi, în condiţiile în care şcolile erau închise.

„De Fălticeni a fost profund legat. A spus însuşi Lovinescu în acea schiţă bibliografică semnată  «anonimus notarius», că aici a venit  în fiecare vară, în vacanţele sale de profesor de liceu, şi a scris 25 de cărţi, cărţi foarte importante de doctrină, de traduceri. Doctrina sincronismului este cât se poate de actuală, mai ales acum când pendulăm sau baletăm între authtonie şi europenism.

Eugen  Lovinescu rămâne în memoria Fălticenilor chiar dacă nu are o statuie, chiar dacă nu are măcar un bust. Vorbeam cu dl prof. Alexandru  Rădulescu, o persoană importantă în conducerea Primăriei Fălticeni (manager public), care a rămas uimit că Lovinescu nu are un bust nicăieri în ţară, şi care a promis că până la aniversarea a 150 de ani va exista un bust la Fălticeni” a precizat prof. Neculai Sturzu.

Cu desenele pictorului Gabrel Baban, prin locurile prin care a călcat Eugen Lovinescu

Mărturii ale scriitorului, ale celor care l-au cunoscut, au fost făcute într-o scurtă şi imaginară plimbare prin Fălticeni, prin locurile prin care a călcat Eugen Lovinescu.  Excursia ghidată de prof. Neculai Sturzu şi cu tablourile realizate de prof. Gabrel Baban, care reprezintă case din Fălticeniul de odinioară care au legătură cu Eugen Lovinescu, a început cu un imobil modest, corpul D al Colegiului Naţional „Nicu Gane”, care a găzduit Gimnaziul „Alexandru Ioan I”, unde director era tatăl viitorului scriitor, iar, potrivit regulamentelor în vigoare şi legii de atunci, directorul trebuia să locuiască în clădirea şcolii pe care o conduce pentru o supraveghere mai atentă a treburilor. În acel imobil s-a născut  Eugen Lovinescu în urmă cu 140 de ani, fiind al patrulea din cei şapte copii ai lui V. T. Lovinescu şi ai Profirei Manoliu. Abia apoi, mărindu-se familia, au cumpărat casa de pe strada Sucevei care adăposteşte azi „Galeria Oamenilor de Seamă”. Trăind într-un mediu intelectual, Eugen Lovinescu citea cu nesaţ…

Prezentarea lui Neculai Sturzu a trecut în revistă clădirile reprezentative de pe strada Sucevei, pe care distinsul profesor ar numi-o Eugen Lovinescu, pentru că aici sunt imobilele în care Eugen Lovinescu a copilărit, a învăţat, a creat, dar şi alte case importante pentru cultura fălticeneană de la începutul secolului trecut.

A schimbat gândirea şi limbajul criticii literare româneşti îndepărtând inerţiile şi prejudecăţile

Critic şi istoric literar, prozator şi traducător, Eugen Lovinescu este, după Titu Maiorescu, cel mai important critic literar român, el repunând analiza pe terenul autonomiei esteticului, fără a evita factorii istorici şi rolul unui „spirit al veacului” în formarea curentelor şi personalităţilor creatoare. A încercat să schimbe gândirea şi limbajul criticii literare româneşti şi să îndepărteze inerţiile şi prejudecăţile care dominau, la începutul secolului al XX-lea, literatura română, intrând în polemică cu orientările tradiţionaliste. Eliberând critica de sub tirania direcţiilor sociologice, dându-i un limbaj diferenţiat, o gândire coerentă, Eugen Lovinescu a creat, putem spune, critica modernă română.

„Ne aflăm aici, în faţa dumneavoastră, pentru a actualiza o imagine şi de ce nu, pentru a răspunde la o întrebare esenţială: dacă nu cine este E. Lovinescu, atunci măcar cine mai este astăzi E Lovinescu?  Lovinescu este astăzi unul din artizanii modernismului românesc şi din dorinţa aceasta de a puncta această imagine o să invoc în faţa dumneavoastră teoria sa despre roman, teorie care este o extensie a proiectului său naţionalist – modernist, proiect prin care a încercat nu numai să dea culturii şi literaturii române o direcţie, dar şi să o sincronizeze cu marea literatură europeană şi cu ceea ce el însuşi numea spiritul veacului”  a spus lector univ. dr. Ioan Fărmuş.

Evoluţia prozei româneşti de la rural la urban

În prima parte a intervenţiei sale, Ioan Fărmuş a încercat o familiarizare a celor prezenţi cu evoluţia prozei româneşti de la rural la urban:  „Lovinescu consideră că literatura română este una eminamente rurală, agrară. Pentru a susţine această ipoteză invocă două argumente de ordin sociologic. Un prim argument se referă la faptul că există o anumită parte a unei pături sociale, segmentul urban, grupul intelectualilor, care nu savurează şi nu prezintă o deschidere către acest tip de proză, pentru că problematica rurală nu venea în interesele sale, şi un alt argument era acela că societatea românească între timp s-a schimbat, procesul modernizării societăţii româneşti s-a accelerat, prin urmare era nevoie şi de o schimbare a literaturii. De aceea el militează pentru despărţirea literaturii române de sămănătorism, curentul cultural şi literar pe care Lovinescu îl acuza de toate relele în ceea ce priveşte direcţia pe care o luase literatura română. Când militează pentru citadilizarea prozei, vine cu câteva argumente care ar fi de fapt nişte avantaje pe care le-ar avea literatura română dacă ar apuca pe această direcţie.

Lect. univ. dr. Ioan Fărmuş a răspuns la întrebarea „Cine mai este Eugen Lovinescu astăzi?”.

„Lucrurile se schimbau, se diversificau chiar în epocă şi Lovinescu a primit replici mai întâi de la unii dintre contemporanii săi, unul dintre ei fiind Camil Petrescu, care făcea o pledoarie pentru romanul psihologic, demonstrând  practic că evoluţia literaturii nu este aceea dinspre subiectiv spre obiectiv, ci din contra, subiectivitatea poate fi explorată, dar evident altfel. O altă replică a venit de la Mihail Sebastian, care dovedea de-a dreptul limitele teoriei lovinesciene despre roman, susţinând că există o distanţă majoră între lirismul care caracterizează romanul rural tradiţionalist şi lirismul modern, analitic, specific prozei de analiză psihologică.

Romanul, un barometru care înregistrează faptele

Eugen Lovinescu a scris peste 60 de volume de critică, istoriografie literară, proză, traduceri, ceea ce îl recomanda pentru un loc în Academia Română. A fost susţinut, în 1936, de Ion Petrovici, Mihail Sadoveanu, ca şi de elenistul G. Murnu, dar a întâmpinat opoziţia categorică a lui Nicolae Iorga, care, tradiţionalist radical, nu accepta ideea de modernitate, ceea ce a determinat respingerea candidaturii la votul în plen. Totuşi, pe 10 septembrie 1991, Eugen Lovinescu devine membru titular post-mortem al Academiei Române, lăsându-ne multe lucrări de valoare spre a le aprecia în posteritate…

„Oamenii aceştia cum sunt şi Lovinescu, cum sunt şi alţii, chiar au existat. Adeseori  îi reducem la o imagine, la nişte concepte, la  o teorie, dar oamenii aceştia chiar au existat şi cred că este fermecător să încercăm să reconstituim  lumea de altădată în care ei au trăit şi, de fapt, cine au fost ei, ca oameni pur şi simplu, ca oameni care au scris, ca oameni care aveau o anumită atitudine. Trăim în locuri în care chestiunile de cultură sunt atât de izolate, atât de periferice, de marginale, iar Lovinescu chiar împotriva acestor lucruri lupta, oricât de mult ne-ar părea că nu e aşa.

Literatura pe care o propunea Lovinescu era un barometru, romanul trebuia să fie un barometru care înregistrează faptele. Pe lângă asta, Lovinescu mai gândea ceva. Literatura trebuia să fie şi un mijloc de schimbare a lumii. El nu îşi dorea numai o înregistrate a faptelor, ci dorea, şi de aici şi teoria lui prin literatură, o influenţare a societăţii, modernizarea ei şi sincronizare în felul acesta cu Europa, de europenizare a societăţii româneşti.

El militează pentru o proză citadină, împotriva ruralismului, cu toate că în vogă era sămănătorismul cu Iorga şi proza care era scrisă pentru ţărani, o proză care nu avea  niciun fel de distanţă între autori şi lume, pentru că autorii aceştia chiar publicau în revistele pentru ţărani,  pentru că se dorea ca proza să fie un mijloc de construire a unei identităţi româneşti în spaţiul rural. Tocmai angajarea sa ideologică îl face să supraliciteze un sistem pe care îl construieşte” a concluzionat prof. univ. dr. Mircea A. Diaconu.

În a doua parte a discursului său, prof. univ. dr. Mircea A. Diaconu a vorbit şi despre autonomia esteticului şi arta angajată.

Manifestarea s-a încheiat cu un concert de nai susţinut de  Teodora Albu, profesor de nai la Liceul Naţional de Artă „Octav Băncilă”, fostă colaboratoare, ca solist-instrumentist a Filarmonicii de Stat Botoşani.