Cât priveşte Norocul, Bacovia spunea într-un interviu că „Eu nu am avut noroc”. De aici s-a ajuns la sintagma „noroc literar”. Noroc a avut, susţine autorul, pentru că în 1924 i s-a acordat Premiul Naţional. Cel care a extras ideea de „noroc literar” dintr-un eseu al lui Remy de Gourmot despre Edmond Rostand a fost N. Davidescu.
Norocul lui Bacovia s-a datorat, conform părerii autorului, şi longevităţii sale, întrebându-se „dacă mai avea posteritatea pe care o are”, dacă murea la vârsta lui Octavian Goga sau a lui Ion Minulescu.
Dacă în legătură cu culoarea ochilor lui Bacovia nu au existat păreri contradictorii, în ce priveşte Ochii lui Caragiale, dimpotrivă! Autorul precizează la început că I.L. Caragiale este „Caz rar, poate unul la cîteva mii: în acelaşi an, cineva, scriitor, să fie celebrat şi, mai apoi, să i se facă funeraliile. De aici pornesc o serie de activităţi prin care a fost sărbătorit, însă moartea lui a fost şi mai larg comentată decît aniversarea sa”… Viu, Caragiale „frapa prin aerul de om îndrăzneţ şi de plin de autoritate, impresia aceasta pornea de la ochi”.
„Ce amestec de asprime şi de bonomie în ochii aceştia şi poruncitori şi sfătoşi, şi scormonitori şi placizi, şi brutal de curioşi şi blajini” („Caragiale”, în Flacăra, nr.1, 22 octombrie 1911) sau „Ah! Ochii lui Caragiale. Nimic n-ar putea să redea sclipirea, pătrunderea şi mai ales adâncimea ochilor lui” (Flacăra nr. 7, 3 decembrie 1911). Se adaugă şi relatările lui T. Arghezi: „Caragiale cel puternic, cel vînjos şi mîndru, de părea de două ori mai înalt decît era… ochii lui ca nişte portrete adînci…”, apoi alta a lui Nicolae Iorga „geniul lui era unul din punctele nediscutate ale crezului naţional… Urmaşii cari n-au văzut şi auzit omul, n-o vor înţelege la acest om ochii în care fugeau flăcări ciudate, de ironie şi înduioşare, de admiraţie şi pornire distrugătoare…”. Alcătuindu-i monografia, Şerban Cioculescu notează: „Omul era demonic în vorbire, cu un debit nesecat, cu o fantezie stîrnită şi întreţinută de prezenţa uimită a ascultătorilor, înapoia ochelarilor, ochii de miop sfredeleau şi se mişcau ca argintul viu”.
Constantin Călin spune că I.L. Caragiale avea ochii mici, aşa cum apar în fotografii din tinereţe, „în care ţine pleoapele strînse”, dar „nu ştiu dacă cineva le-o fi precizat culoarea. Poate fi însă dedusă; Logic, un Caragiale nu putea avea ochi albaştri!”.
Sita timpului, o metaforă polarizatoare asupra unui subiect interesant şi incitant totodată, prezentat în cadrul Simpozionului „Bilanţ literar băcăoan”, organizat în cinstea zilei de 23 August 1984, la Biblioteca Judeţeană Bacău, în care Constantin Călin nu a respectat „comanda socială” primită prin care era obligat să precizeze că prin „literatura băcăoană” înţelege „literatura autorilor care au activat în cele patru decenii postbelice în oraşul Bacău, în localităţile fostei regiuni şi ale actualului judeţ Bacău”. Întrucât nu a acceptat niciodată compromisul, oricât de sus ar fi fost cel de la care venea, a susţinut un material bine documentat, obiectiv, argumentat cu exemple edificatoare. Cu toate acestea, materialul nu a văzut lumina tiparului în Ateneu, „nefiind agreat de cel care conducea atunci revista”. A apărut zece ani mai târziu în Sinteze şi acum în acest volum în care „în afară de titlu şi de alte două-trei cuvinte, nu am schimbat nimic”. Parcurgerea lui integrală reliefează verticalitatea autorului în a evalua nepărtinitor lucrurile, sintagma „literatura băcăoană”, susţine Constantin Călin, „trebuie folosită cu prudenţă şi numai în accepţiune geografică, nu şi critică, întrucît nu există (sau n-a fost determinat) un mod specific băcăoan de a privi viaţa şi nicio estetică proprie scriitorilor din mediul băcăoan”.
În trei crochiuri: Promotorul, Cartea unei vieţi reuşite şi Un om fericit, Constantin Călin aduce în faţa cititorului pe Radu Cârneci a cărui trăsătură dominantă era „generozitatea, un tip abil, care a urcat, s-a extins, s-a consolidat”. Ca redactor-şef al revistei Ateneu avea un comportament variat, „o mînie de-a lui era cît o ploaie de vară”, munca lângă el, precizează autorul, „era o plăcere, efervescenţa sa se transmitea şi celorlalţi”. Din fraze pline de amintiri se desprind şi alte aspecte ce conturează portretul lui Radu Cârneci. Lui i se datorează, în mare măsură că, de câteva decenii se poate vorbi de un Bacău cultural, „un entuziast care a aprins aci o flacără…” I se atribuie multe aprecieri, chiar dacă a fost uneori şi ciudat. Se impunea „ca un promotor, ca un furnizor de elanuri… sugera, stimula presa, venea cu idei, fixa termene…”. Autorul apreciază că Radu Cârneci este un poet cu „o retorică inconfundabilă”, construindu-şi o „religie” a iubirii, modelată cu fiecare nou volum care a atins faza „operelor rotunde”, definitive.
O încununare a operei sale este volumul apărut în 1912, intitulat „Biblioteca de sentimente”, apreciat de Constantin Călin, numindu-l Cartea unei vieţi reuşite, „o carte de timp lung”, în care să rezume cei 85 de ani împliniţi mai târziu, imaginea unei vieţi „bogată în evenimente, norocoasă”.
Elogiindu-l, autorul afirmă că era „o formidabilă locomotivă umană”, avea energie, iniţiativă, curaj şi „un simţ al conjuncturilor”, ceea ce în „«epocă» însemna un imens atu”. A scris mai mult, adaugă Constantin Călin, decât oricare dintre autorii băcăoani, „s-a ilustrat ca «poet ocazional», patriotic şi partinic, de ode şi imnuri”, apoi s-a orientat spre poezia naturii, poezia iubirii”.
În convorbirile cu autorul acestei cărţi, „chiar şi ultima, mă întreba «ce mai e nou la Bacău, ce fac Cutare şi Cutare, iar cînd îi răspundeam, exclama: «Bravo!»”.
Sunt în acest articol cuvinte alese de suflet care profilează profund portretul lui Radu Cârneci, „un om care a contat în existenţa mea”.
De pe „platoul cu mîncări”, oferit cu generozitate de autor, totul este hrană bio pentru suflet şi minte, o carte a unui om care rodeşte bogat, cu respirări calme şi zâmbete din armonia culorilor, cu un stil distinct ce atrage, realmente, cititorul.
EMIL SIMION
Comentarii