Să zicem că am avea aici, oarecum ludic, translatând într-un asemenea registru un conţinut cât se poate de grav – şi sper ca asta să nu supere pe nimeni şi nici să nu inducă ideea unei gravităţi atenuabile şi pasabile –, am avea, deci, un final al povestirii (nicidecum, mă gândesc, al poveştii înseşi, al şirului de fapte reale în sine) pe care am însăilat-o în episoadele anterioare, pe bază de documente, despre căderea în dizgraţie socialistă – şi rămânerea până azi acolo – a sculptorului excepţional Ioan H. Sîrghie, trăitor aproape o jumătate de viaţă, cea de a doua, la Câmpulung Moldovenesc. Acolo, adică, unde…„sunt codri verzi de brad” şi unde, printre coniferele de rezonanţă de pe culmile semeţe şi de prin văile adânci, localnici şi nelocalnici, trăitori deopotrivă laici şi religioşi, s-ar fi lăsat inspiraţi în gândul, sentimentul şi fapta lor, mai mult decât prin alte locuri, de lucruri pe care oficialitatea fie că le-a gustat năzuros, după felul şi interesele ei, fie că le-a repudiat şi persecutat.
Dar să vedem premisa documentară, în parte şi prezumată, a ceea ce am anunţat. Sculptorul Ioan H. Sârghie, trecut interbelic – după o condamnare la moarte austriacă, pentru dezertare în vreme de război, asta înseamnând că pentru o faptă însemnată de românism – printr-o Bucovină care avea să rămână înstrăinată şi în care s-a vorbit mult despre nepăsările Bucureştilor de după Unire, având şi o experienţă vieneză, ca mai orice bucovinean al vremii de soi deosebit, precum şi una bucureşteană, ca mai orice bucovinean al vremii de soi deosebit în urma unirii cu Ţara, se stabileşte, probabil că fără morgă artistică, la Câmpulung, unde sculptează în lemn şi unde îi învaţă asta pe elevii unei şcoli de meserii în care meşteşugul şi arta sunt concepute ca fiind nedisociabile. Mai departe, vin schimbările de regim şi exact în anii crunţi de dictatură proletară, profesorul se pensionează – s-a reţinut că bolnav fiind – sau a fost pensionat. Probabil că dincolo de dizgraţie şi chiar independent de aceasta, a dus-o greu după ieşirea la pensie. O sugestie în privinţa aceasta o dau preţurile mici la care sculptorul şi-a vândut Muzeului lucrările – majoritatea cu 25 şi 50 de lei. Iar dizgraţia i se putea trage, în ciuda eroismelor personale şi a bunului renume, de la mai orice, dar sigur că şi de la ceea ce documentele spun că i s-a întâmplat fiului: „În 1954, fiul său Dorin – atunci elev – participă într-un grup care a avut câteva manifestări duşmănoase şi a fost condamnat la 18 ani de închisoare”. Dacă nu cumva se va fi ajuns la concluzia că fapta fiului trebuie explicată prin cine ştie ce însuşiri şi atitudini ale părintelui – care, oricum ar fi stat lucrurile, a sfârşit într-un chip nedrept, cum avea să-i fie şi posteritatea.
Dincolo însă, în familie, sora din Bucureşti, prof. Stela Serghie, deschide dezinvolt toate uşile chiar ca soră a sculptorului Ioan H. Sîrghie, captează atenţia specialiştilor şi chiar a unor decidenţi politici de la vârful ierarhiei, reuşeşte să se impună prin fratele ei celebru şi, prin asta, să amâne, măcar în unele cercuri, aşternerea timpurie şi în strat prea gros a uitării peste numele lui. La fel, aflăm despre fiul Dorin că „Ulterior a fost eliberat şi în prezent lucrează la o cooperativă meşteşugărească din Câmpulung, fiind apreciat de colegi şi de conducerea unităţii”. Prin urmare, e bine şi el, este apreciat.
Ceea ce mă obligă să închei cu o povestioară pe care mi se pare că am primit-o exact când îmi era necesară, pentru că, aşa cum se spune, îmi pică aici mănuşă. Iată – poate că un pic cehovian, dar multe ale vieţii se întâmplă să fie aşa. Mişu C. Popescu şi Gică C. Popescu sunt fraţi drepţi, apropiaţi ca vârstă şi seamănă bine unul cu celălalt. Cu o excepţie care face ca existenţa celor doi fraţi să fie în totalitate în mâna şi la mâna judecăţii socialismului şi a partidului unic: Mişu C. Popescu a fost în prima tinereţe un pic legionar, fapt dovedit şi necontestat, iar Gică C. Popescu a intrat în viaţă făcându-se pompier. Drept care primul a învăţat o meserie ca ucenic, mai mult nu s-a putut din cauza dosarului de cadre, a făcut pe urmă şi liceul la seral şi lucrează într-o cooperativă meşteşugărească, iar al doilea a făcut şcoală militară şi este un pompier militar devotat şi dedicat. Mai departe se întâmplă însă aşa: Gică C. Popescu, pompierul, este mereu dat exemplu negativ şi pus la colţ, amânat la avansare şi la prime, fiind într-o vreme chiar ameninţat cu trecerea în rezervă, iar asta nu pentru că s-ar fi rărit incendiile, ci întrucât are un frate care a fost legionar. În acest timp, Mişu C. Popescu, fostul legionar, o duce destul de bine, este băgat în seamă, apreciat şi respectat, intră în capul tuturor listelor de fruntaşi în muncă şi prime pentru bune rezultate în producţie şi în general în întrecerea socialistă, iar asta, o ştie toată lumea, în primul rând pentru că Mişu C. Popescu are un frate la Ministerul de Interne…
AUREL BUZINCU
Comentarii