Concursul „Septentrion”, ediţia a X-a

Elevii Alexia Tablan, Teodora Pâslar, Andra Văcaru, Cosmin Ţugui şi Denisa Simionesi au asigurat succesul celei de-a X-a ediţii a concursului „Septentrion”, care a avut loc, cu respectarea restricţiilor aferente prezentei crize sanitatare, vineri, 8 octombrie a.c., în organizarea Colegiului Naţional „Eudoxiu Hurmuzachi” Rădăuţi şi a Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina (SCLRB). Înainte de a comenta pe marginea evenimentului, ţin să le mulţumesc pentru implicare profesorilor Maria Epatov, Angela Sehlanec, Mihai Ignea, Marcel Ungurean, Iulian Halip şi Adrian Puiu. Altfel, se cade să reamintesc că aceste reuniuni de excelenţă ale liceenilor rădăuţeni au fost inspirate de regretatul profesor Vasile Hasna.

Alexia a examinat tematizările lui Markus Zusak din romanul „Hoţul de cărţi” (a se vedea şi versiunea românească din 2011, datorată editurii RAO) cu ochii adolescentei intransigente – ochi luminaţi deopotrivă de curaj şi de curiozitate, ochi neameninţaţi de nicio „miopie”. Ca atare, a reconfigurat un personaj, Liesel Meminger, care n-a avut şansa lui Oskar Matzerath (eroul lui Günter Grass din „Toba de tinichea”) şi a trebuit să asiste la ororile săvârşite de „seniori”, n-a cunoscut lectura aidoma unui loisir meritocratic şi a alergat pe sub străzi (a furat „Manualul Groparului”), pe munţi (a furat tomuri din biblioteca soţiei primarului) şi peste ceruri (a furat cărţi de la incendierile organizate de nazişti) pentru a se împrieteni cu vorbele de dincolo şi de dincoace de entuziasmele ideologilor, publicitarilor sau lozincarzilor, n-a efectuat replieri strategice în spatele simbolurilor lui Eugenio Montale şi a trăit alături, dar nu laolaltă!, cu instituţiile şi comandamentele făurite întru deservirea societăţii supraimpresionate de răutatea nudă. Şi care a înţeles că, în vremurile în care Moartea (ce personaj!) are mai multă „inimă” decât indivizii luaţi în posesiune de ritualurile războiului, pildele filosofilor netulburaţi de context ori conjunctură (Confucius, de exemplu) sunt cele mai preţioase; într-o altă frazare, când cuvintele îşi rătăcesc semnificaţiile, oamenii nu pot aspira să fie liberi.

Mai în glumă, mai în serios, Teodora a socotit că Sumire, eroina lui Haruki Murakami din „Iubita mea, Sputnik” (Polirom, 2004), are profilul unui „literat care se ignoră”, nu alura unei tinere pe care viaţa o împiedică să exercite „meseria de romancier”. Iar atunci când dragostea „în afara rânduielilor” e sinonimă, în optica celor mai mulţi, cel puţin cu o „subcultură păguboasă”, colecţia lui Murakami se îmbogăteşte cu încă un personaj care pledează pentru solitudine ca mod de viaţă exemplar, net depărtat de conduitele cercetate cu acribie de „sociologiile mainstream”. În fond, Sumire nu e diferită de Toru Watanabe („Pădurea norvegiană”) – romanticul care se izolează cu o anume eleganţă de Naoko, Midori ori Reiko, petrece ore nesfârşite în localurile unde se vorbeşte pe ton liniştit, dar niciodată în şoaptă, observă în chip participativ dificultăţile tinerilor neobişnuiţi să gesticuleze, să râdă în gura mare şi să ţipe unii la alţii şi, mai cu seamă, amestecă lectura lui Marx, muzica lui John Coltrane şi admiraţia pentru trandafiri –, de Tsukuru Tazaki – empiristul care demonstrează, în faţa „intelectualilor cu gândire clară”, că doamnele mai bănuitoare în privinţa filosofiei decât a fizicii (pe considerente de „valoare adăugată”) le prescriu partenerilor de viaţă „ani de pelerinaj” (fiindcă iubirea şi elocinţa nu încap sub acelaşi acoperiş, chit că ambele se mai furişează printre… acordurile lui Lazar Berman) – sau de… bărbatul trecut de 30 de ani („Dans, dans, dans”), – entuziastul care nu participă la jocuri de societate cu erudiţii în stare să venereze preţul pământului la Tokyo, să aprecieze „figurile de stil” din preajma unui Porche strălucitor şi să compună dizertaţii în legătură cu „gradele de întârziere” faţă de ideea de bine.

Andra s-a referit cu justă măsură la creaţia Svetlanei Aleksievici – „Războiul nu are chip de femeie” (Litera, 2006), de fapt la femeile care luptă şi înving alături de bărbaţi şi/sau împotriva bărbaţilor, dar nu găsesc niciodată vorbele potrivite pentru a-şi descrie victoriile (femeile pierd neîncetat „războiul cuvintelor” şi acceptă cu seninătate acest deznodământ; sentimentele lor nu sunt alterate de intermitenţe, sinusoide grăbite, defulări grosiere, de aceea nu pot fi uşor închise în termeni care să afurisească echivocul). A întărit teza laureatei Nobel din 2015 – „nu există un limbaj feminin al războiului” –, folosindu-se (şi) de „caietele de practică” din care s-a construit cartea. Între altele, acestea prezintă dramele unor combatante din anii 1940: invitate să vorbească în cadrul unor festivităţi închinate luptelor năprasnice de pe frontul de est, persoanele în cauză au optat pentru un discurs lipsit de militantism, aşezat în propoziţii neobediente faţă de clişeele îndelung vehiculate la şcoală, în presă ori în broşurile alcătuite de propagandişti. Ce au primit în schimb? Reproşuri din partea activiştilor („s-a murit pe front, prin urmare e nevoie de un ton grav”), respingeri din partea publicului („altceva au văzut oamenii pe micul şi marele ecran”), replici ascuţite din partea colegilor de conferinţă („am fost în focul luptelor, am pierdut o mulţime de camarazi”) ş.a. Pe scurt, au fost desconsiderate de indivizii crescuţi în credinţa că războiul reprezintă un totem al masculinităţii.

Ajutat de ideile-forţă exprimate de autorul belgian David Van Reybrouck în „Gegen Wahlen. Warum Abstimmen nicht demokratisch ist” (Wallstein, 2016 – ediţie originară), Cosmin a examinat cu severitate „democraţia în intenţie practică” din ultimele două decenii: afectată grav de „criza de legitimitate” (electorii sunt tot mai puţin interesaţi de urne, actorii politici acreditează frazeologia în detrimentul doctrinei, succesul în viaţa publică e logodit cu campaniile din media/noile media), abia dacă mai exportă „produse ideologice” (programe, discursuri, campanii, negocieri pre şi post-electorale) în „teritorii emergente”, interferată puternic de „criza de eficienţă” („producţia legislativă” e îngreunată de proceduri inextricabile, pe suport birocratic), abia dacă mai poate legifera în beneficiul domeniilor „vitale şi substanţiale”, lovită în plin de „criza deontico-epistemică” (foarte multe funcţii de reprezentare sunt acaparate de cadre cu „pregătire profesională incompletă” şi/sau cu comportamente suboptimale la nivelul „eticii aplicate”), abia dacă mai prezintă interes pentru generaţiile educate în afara canoanelor autoritariste. Într-o secvenţă istorică în care instituţiile (noastre) au obosit, iar anumite categorii de reformatori filtrează, adaptează şi decantează actele şi faptele din cuprinsul „acţiunii afirmative”, Cosmin consideră că ar fi necesar să definim libertatea de exprimare în calitate de variabilă dependentă de autonomie, reflexivitate, „spirit critic”.

În ton cu cititorii greu de dezlipit de scriitura lui Carlos Ruiz Zafón, Denisa a cântărit în fel şi chip atracţiile Barcelonei (Sagrada Família, capodopera lui Gaudí, Barri Gotic, îndesat cu clădiri vechi, străbătut de străzi înguste şi copleşite de istorii şi istorisiri, Monumentul lui Cristofor Columb, ridicat spre a lua în stăpânire zona portului maritim, clădirea Forumului, un foarte nimerit produs al arhitecturii contemporane, Muzeul Picasso, stadionul Camp Nou etc.). Dar capitala Catalunyei oferă o mulţime de spaţii interesante din care pot fi confecţionate minunate „existenţe alternative”. Spre pildă, „purtătorii imaginaţiilor” lui Zafón iau în considerare „cimitirul cărţilor uitate” de pe colina Montjuic [în acest loc misterios, diverşi oameni îngroapă (pun la adăpost) cărţi, nu dintre cele mai cunoscute, iar fiecare carte aşteaptă pe cineva să o aleagă, pentru ca apoi să facă parte din viaţa lui sau a ei, de fapt să-şi regăsească viaţa pierdută (pusă la adăpost)]. Sunt dintre cei care cunosc povestea junelui Daniel (Sempere) din „Umbra vântului” (Polirom, 2005), felul plin de pasiune în care acesta îl caută pe Julián Carax, metoda prin care îşi detaşează destinul de obscuritate.

CORVIN BEJINARIU

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: