Branduri pierdute, branduri dobândite

O marcă simbolică, un „brand de ţară”, cum se spune mai nou în limbajul anglo-saxon, care ne contaminează limba tot mai agresiv în publicistica uzuală, se constituie de la sine sau este ajutat de cei interesaţi spre a se impune în ochii lumii. Este ca un supranume cu forţă evocatoare şi de sugestie iradiantă. Acest supranume a cam lipsit românilor, după ce ţara şi l-a pierdut pe cel onorant de „Grânar al Europei” iar, mai târziu, după cel de-al Doilea Război Mondial, Gerovitalul H3 inventat de celebrul om de ştiinţă care a fost Ana Aslan. După cum se ştie – şi aşa cum ne reamintim cei mai în vârstă – privit drept un „elixir al tinereţii”, Gerovitalul a fost prezentat lumii medicale internaţionale prin 1956, ca produs al şcolii medicale româneşti.

Seducţia recâştigării tinereţii pierdute, prin intermediul acestui medicament, i-a stârnit la timpul respectiv pe mulţi, mai ales pe cei aflaţi pe culmile realizării lor în politică, administraţie, cultură şi alte domenii de activitate umană.

Este cu totul impresionant, cred, să descoperim lista celor care s-au perindat prin Clinica de Geriatrie a Institutului Gerontologic de la Bucureşti (azi Institutul „Ana Aslan” – n. red.), spre a urma un tratament sau o serie de tratamente cu Gerovital: Tito, Hruşciov, Charles de Gaulle – preşedinţi de state europene la timpul respectiv, artişti celebri de talia lui Charlie Chaplin, Marlene Dietrich, Kirk Douglas, Salvador Dali ş.a. Dar aşa cum se întâmplă mai totdeauna, succesele prea răsunătoare pot avea ca urmare invidii pe măsură.

Astăzi, după atâţia ani, se pare că brandul Ana Aslan a dispărut, chiar dacă Institutul de Gerontologie şi Geriatrie din Bucureşti (denumit Ana Aslan, după moartea ei) mai funcţionează, dar departe de strălucirea de altădată.

Speranţa lumii contemporane la „tinereţe fără bătrâneţe” este orientată acum spre alte domenii care fascinează: nanotehnologia moleculară, biologia telemerilor, neurologia computaţională, clonarea terapeutică şi alte soluţii incitante care vizează dorinţa nemuririi sau, oricum, prelungirea vieţii active (respectiv a speranţei de viaţă). În treacăt fie spus, epidemia la scară planetară a virusului Corona de astăzi, care seceră cu nemiluita vieţile omeneşti, dovedeşte că cercetarea biomedicală, în care biochimia şi biofizica deţin roluri importante, a cam pălit, spre dezamăgirea noastră, neputând pune capăt acestui dezastru uman paralizant şi care loveşte dur în activitatea aşa-numitului „Club al nemuritorilor”, despre care presa de popularizare a ştiinţei vorbea cu entuziasm până nu demult.

Revenind la tema acestei intervenţii, ne putem pune, cred, întrebarea firească: Are România, astăzi sau în perspectivă, alte branduri? După cum se vede, s-ar părea că, astăzi, legenda contelui-vampir Dracula are şanse – dovadă jenantă a unui popor care nu-şi regăseşte locul în haosul lumii contemporane, debusolată în cea mai mare parte. Se vede că am ajuns de râsul curcilor. La un moment dat, Dracula din romanul gotic al lui Bram Stoker are şansa de a ne face cunoscuţi în lume. Şi, culmea, dincolo de imaginaţia maladivă a unora care văd în contele Dracula pe domnitorul Ţării Româneşti Vlad Ţepeş, locul castelului contelui s-a identificat a fi fost în Munţii Călimani, din judeţul Suceava, cu ocazia vizitei turistice a unui strănepot a lui Bram Stoker…

Probabil că Dracula, înfuriat de deranj, a pricinuit dezastrul legat de mineritul de sulf din Munţii Călimani, devenit astăzi „Parc Naţional” şi care s-a dovedit a fi unul dintre marile eşecuri ale guvernării comuniste din România, dincolo, e drept, de unele succese răsunătoare pe care nu le putem ignora.

Industria turistică românească rezidă oare numai în această poveste care, oricum, nu cred că ne face cinste (?). Este o temă la care cred că trebuie să reflectăm mai profund noi, cei de astăzi, dar mai ales cei ce vin după noi… Chiar dacă trebuie să jucăm „rolul prostului viclean” (ca să iasă banii), refuz a crede că facem parte din circarii lumii şi ai junglei lui Tarzan. Sunt de apreciat, cred, eforturile de astăzi referitoare la dezvoltarea industriei turistice în România – zona Bucovinei (Ţara de Sus a Moldovei), dar nu trebuie să uităm tradiţiile dezvoltării zootehniei, a agriculturii specifice zonei şi mai ales a prelucrării aici, la noi, acasă, a ceea ce înseamnă „aurul verde” exploatat astăzi de „alţii” la nivel de pre-lucrare mecanică primară a lemnului (buşteni, grinzi, cherestea ş.a.).

Ce am pus în locul fabricilor de renume ce confecţionau mobilă de primă calitate, poate din Europa şi din lume chiar (Rădăuţi, Câmpulung Moldovenesc, Suceava ş.a.)?

Am început a ne concesiona şi vinde chiar şi pământurile din sudul ţării în favoarea altor neamuri din lume. Dorim cu tot dinadinsul să devenim argaţi la noi acasă? Rămân în aşteptarea răspunsului la genul de întrebare şi chemare prin Imnul ţării „Deşteaptă-te române!”.

ROMULUS SFICHI

Print Friendly, PDF & Email

Comentariul dvs.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: