Magia cuvintelor şi drama lucidităţii la Mălina Aniţoaei

Mălina Aniţoaei şi-a creat un spaţiu propriu de libertate a conştiinţei în care să poată vorbi oricând cu sine şi cu alţii, să călătorească în timp, să aibă întâlniri providenţiale, să revadă chipuri, locuri, întâmplări. Toate acestea se petrec la vedere, căci ea îşi pune sufletul în cuvinte, iar tot ce spune e incitant ca şi titlul ales pentru volumul ei antologic de proză: Străinul de la gara mică.

Gara Mică nu e doar o metaforă, ea există cu adevărat în singurul oraş din lume în care calea ferată taie cimitirul în două. O gară este locul unde te poţi întâlni cu destinul, care poate fi un străin sau un drum precum acela făcut de Mălina când a ales să se oprească într-un târg provincial după ce s-a desprins de meleagurile natale. Dar cum niciodată nu te poţi rupe de trecut cum nu te poţi despărţi de tine însuţi, o parte din ea a rămas acolo, şi în această privinţă cartea despre care vorbim e o probă de netăgăduit. Remarcabile prin sinteză şi expresivitate sunt portretele celor apropiaţi, dintr-un album care nu este doar al familiei, alcătuind o frescă în miniatură, în care regăsim sentimentul locului şi al timpului. Din câteva trăsături reînvie chipurile părinţilor, bunicilor, ale fratelui, dar şi ale altor personaje pline de culoare, precum Rita, „Nenea Rică”, nenea Jan, Aristiţa („Tătăroaica”), nenea Toader, Silman, Natalia, Lucreţia: „Mi-ar plăcea să am înţelepciunea bunicului Vasile, frumuseţea lui, păr bogat, ochi albaştri, socru la 38 de ani, de se minuna tot satul”; „Pe bunicul dinspre tată îl chema Gheorghe. În tata îşi vedea chipul plin de speranţe. Tata se numea şi el Gheorghe. Numele îi lega parcă mai strâns, deşi tandreţea dintre ei era tăcută”; „Cel mai mare povestitor era fratele meu […] Băiatul tăcut, cu pistrui şi cu ochii albaştri”; „Primele flori pe care le-am văzut în viaţa mea erau pictate pe baticul mamei mele”.

Mălina Aniţoaei stăpâneşte darul de a împărtăşi emoţia, pentru că ea scrie despre ce trăieşte şi trăieşte ce scrie. Nu există lucruri despre care să nu vorbească şi nu ezită să ridice cortina acolo unde alţii se ascund cu falsă pudoare mimând dragostea, boema, poezia: „La 26 de ani mi-am pierdut slujba şi aproximativ o lună de zile am simţit nevoia să ajung dis-de-dimineaţă într-un bar. Într-o zi mi-am cumpărat o sticlă de votcă, am luat-o în poşetă şi m-am aşezat pe o bancă în parc. Atunci când degetele au lunecat pe sigiliul capacului am înţeles că mă paşte pericolul de a deveni alcoolică. Am aruncat sticla nenorocită la coş, am mers acasă şi am început să scriu poezii. Nu au fost publicate, nu mi-au adus notorietatea, dar au ars în mine căderea, mărturisind despre supravieţuirea demnă”.

Tonul vibrant al acestor pagini izvorăşte dintr-o cunoaştere dramatică a vieţii, cu experienţe şi figuri insolite ale peisajului cotidian, din care nu lipseşte lumea marginalilor: „Mă întorceam în barul în care lucrasem cândva nopţile. Ştergeam paharele până când păreau cristale, iar dacă trenul de dimineaţă abandona în gară cerşetori, prostituate şi hoţi, spelunca se umplea de lume. De ce astăzi îmi spun cu amărăciune că toată acea grămadă de carne este inocenţa în stare de sclavie?”(Inocenţa în stare de sclavie).

Această dezarmantă sinceritate implică stări tensionale, iar plasticitatea imaginilor atinge asemenea cote, încât te face să vezi, să simţi, să pipăi nu numai obiectele şi oamenii, dar şi trăirile pătimaşe. Mălina scrie pentru că are ceva de spus, şi când citeşti ce scrie ţi se pare uneori că ţi-a furat gândurile, dar apoi îţi dai seama că tu nu puteai să potriveşti cuvintele ca să dai glas la ceea ce simţi aşa cum o face ea, şi din onestitate măcar se cuvine să recunoşti asta şi te simţi onorat că te-a ales pentru confesiune.

Şi încă ceva: îndată ce ai terminat de citit o povestire, îţi doreşti cu înfrigurare şi alte mărturii din agenda acestui excurs existenţial. Eşti prins în mrejele unor construcţii pasionale, ale unor situaţii-limită care nasc întrebări şi primesc răspunsuri neconvenţionale. Asta înseamnă că interesul şi curiozitatea te motivează să începi următoarea lectură, fiindcă autoarea vine cu o intrigă nouă, localizând personaje în momente diferite, alternând trecutul cu prezentul şi păstrând tensiunea în fiecare povestire. Prin urmare, ceea ce face din această carte o revelaţie pentru oricare cititor avizat este splendoarea cuvintelor şi spiritul viu care răzbate printre rânduri, tulburător şi fascinant.

Autoarea nu se rezumă la condiţia de martor şi, preluând neliniştea din jur, e copleşită de ce se întâmplă altora, când nu este ea însăşi subiectul dramei: „Neliniştea a început de fapt demult, în nopţile geroase în care mă întorceam acasă, în satul Pietrărie din Iaşul copilăriei mele”. Peste ani, fiica tatălui sinucigaş s-a eliberat de trauma cumplită prin „splendoarea cuvintelor” – cel mai de preţ dar moştenit de la cel dispărut (Fata nebunului).

Iubirile eroinei noastre nu seamănă deloc cu poveştile menite să ne hrănească iluziile erotice; dragostea reclamă o transfigurare ideală a fiinţei, greu de împlinit şi, de cele mai multe ori – un vis ratat: „Fă, Doamne, să fie al meu, mi-am spus, sperând să nu aflu niciodată adevărul” (Fluturi de noapte). Iar luciditatea care cerne aceste trăiri devine un temei al suferinţei: „Ştiam că marile poveşti mor în noi înşine, în muţenia suferinţei noastre, că durerea exaltată spectaculos în vorbe este resortul fanteziei născute dintr-o impostură a existenţei” (Eroul de pe strada cu liane).

O sublimă expresie a iubirii depline în care te identifici cu celălalt trecând peste abandon, peste timp, peste orice, conturează „femeia de la capătul lumii, care te aşteaptă mereu, chiar dacă nu te întorci niciodată” (Mă voi jeli pe mine).

Unele secvenţe, cum ar fi cea cu iubitul imaginar din cimitir, ne atrag într-un registru al stranietăţii, însă autoarea închide pagina cu o amară reflecţie ironică: „Şi mi-am dat seama cât de uşor mi-ar fi fost dacă m-aş fi îndrăgostit de un om viu” (Dansând în negru ivoriu).

În salonul de spital românesc „cu miros respingător şi lumina obscură” unde zac trupurile înfăşurate în cearşafuri albe, iar o mamă nu mai apucă să audă glasul fiicei sale recunoaştem sumbra normalitate a zilelor noastre (Sideful iubirii);

Uneori, Mălina se refugiază într-o zonă de confort intelectual şi, în acest spaţiu al imaginarului, „noaptea, pe străzile lăturalnice” dialoghează cu spiritele înrudite precum Max Blecher sau admiră genialitatea lui Cehov, scriitorul care spune atât de multe în cuvinte puţine: „Mi-ar fi plăcut ca viaţa mea să fie o povestire scurtă, dar plină de consistenţă şi savoare, scrisă de Cehov”.

Nu e puţin lucru să poţi spune ca Mălina ceea ce ţine de caracter şi de temeiurile vocaţiei: „Eu nu am avut conştiinţă de vânzare, mi-au plăcut cărţile, le-am mângâiat cotoarele şi, în zilele pustii, lor m-am spovedit, pentru că ele nu-mi imputau convingerile, religia, nu mă puneau să jur strâmb” (Moneda adevărată). Şi, dacă n-aţi ghicit de la început cine e „străinul de la gara mică”, veţi afla asta la sfârşit, căci autoarea nu se dezminte când a ales să fie sinceră cu noi până la capăt.

VICTOR IOSIF

Print Friendly, PDF & Email

Comentariul dvs.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: