Înaltpreasfinţitul Părinte Calinic:

Satul – complementaritate în diversitate

Satul, clădit în jurul bisericii şi al cimitirului – acestea dau satului o dimensiune supraistorică, deşi face parte integrantă din istorie –, al şcolii şi al primăriei, este acela care, de-a lungul vicisitudinilor timpului, ne-a salvat neamul, ca identitate, deopotrivă fiinţa şi vatra părintească. Nu mai puţin, ne-a ajutat să ne făurim un rost bine definit în lume şi istorie, aşa cum istoria – în toată profunzimea ei – e inventariată de cronicile vechi.

Satele, fie cele de munte, deal sau podiş, fie cele de şes sau câmpie – mai mari decât cătunele sau prisacele şi mai mici ca oraşele – au fost cele mai vii forme de consacrare a vieţii şi civilizaţiei; satul este matricea care ajută la formarea personalităţii omului, ancorând-o în valorile perene spirituale. Peisajul satului – cu oameni, cu lăcaşurile, cu vetrele, cu văzduhul – spunea Lucian Blaga – „îmi intra în sânge asemenea unei încete şi dulci otrăvi şi începea să mă lege”.

Se spune că atunci când vrei să descoperi frumuseţile unei ţări trebuie să vizitezi mai întâi câteva zone rurale, câteva sate, entităţi în care se împletesc armonios „frânturi de viaţă trecută şi prezentă”.

Patriarhul Teoctist – vorbind despre „ţinuturile scumpe ale obârşiei sale” – spunea: „Din fragedă copilărie port candela aprinsă, iubirea pentru aceste locuri (Tocileni – n.n.) şi preţuirea pentru fiii lor harnici, închinători până la desăvârşire în dreapta credinţă şi adânc înrădăcinaţi în acest pământ strămoşesc. Din visteria părinţilor mei plugari, am dobândit credinţa cea adevărată, dragostea de ţară, de muncă; şi m-am deprins – încă din casa părintească – să preţuiesc semenii şi darurile lor. Lumina vieţii mi-au fost toate acestea… De aceea, cu buzele inimii le sărut pururea, dar mai ales în aceste clipe unice pentru mine, cu aceeaşi căldură filială ca şi atunci când plecam sau veneam de pe drumul şcolii”.

Emoţionant! Niciunde satul nu îşi găseşte o înflorire mai pregnantă ca în sufletul de copil; mai ales în sufletele copiilor care au fost mulţi la părinţi şi care au dormit pe cuptor sau pe paturi cu saltele umplute cu paie sau fân, sub care se păstrau economiile câştigate pe cele vândute din gospodăriile bine chivernisite prin muncă şi osteneală ale celor care au învăţat la lumina opaiţului, ghemuiţi, ţinând cartea pe genunchi. Pentru fiecare dintre cei care s-au născut şi au trăit la sat, satul rămâne un centru al universului, pe osia căruia se învârte uliţa, în totul ei, pe care s-a născut. O atracţie a satului românesc – dincolo de detaşarea şi liniştea create de cântatul greierilor, de mireasma florilor şi de cerul înstelat, nerănit de trăsnete şi netocit de apusuri, cărora li se adaugă stilul de viaţă specific vieţii de la ţară, în context european şi mondial – o reprezintă arhitectura construcţiilor, sculptura în lemn, piatră sau lut, portul popular, care a conservat multe elemente din portul geto-dacilor, folclorul, muzica şi dansul, cărora li se adaugă obiceiurile de iarnă şi cele de primăvară, sărbătorile populare, clăcile şi şezătorile.

Multe, nu puţine, dintre satele noastre concentrează, totodată, o mulţime de monumente istorice şi de artă – multe dintre acestea fiind declarate monumente UNESCO – în interiorul cărora se găsesc adevărate comori de artă, fragmente de frescă, sculptură în piatră sau lemn, aparţinând veacurilor de început ale Evului Mediu, colecţii de broderii şi icoane, covoare orientale, mobilier, obiecte liturgice din metal, cupe, tipsii de aur şi argint etc. În viaţa şi în sufletul omului de la ţară, valorile îşi au locul lor bine definit. Demn de reţinut este că satele în care se află astfel de monumente, datorită turismului, s-au dezvoltat considerabil. Putna, Voroneţul, Suceviţa, Moldoviţa, Humorul, Dragomirna, Cozia, Sâmbăta, Râmeţ ş.a. stau mărturie în acest sens.

Casele de la sat sunt frumoase, împodobite fără ostentaţie, de un alb fără pereche, luminoase şi primitoare, şi reflectă sufletul familiei pe care o adăposteşte. Din casa omului de la ţară, în trecut, nu lipseau lada de zestre, stativele de ţesut, covata de frământat, piua, cociorba, sumanul şi opincile, lăicerele, cuptorul pe care dormeau copiii familiei – indiferent cât de mulţi ar fi fost – fierul de călcat cu cărbune, opaiţul, putina şi oalele de lut în care se punea laptele la prins şi care, după ce se goleau, se spălau şi se atârnau pe braţele prepelegilor adăpostiţi în curţile împrejmuite cu garduri din nuiele de alun sau de răchită. Un perete era rezervat pentru candelă şi icoane, de la care nu lipseau lumânarea de Înviere, busuiocul de la Bobotează, ramurile de la Florii şi teiul de la Cincizecime, iar un alt perete era rezervat pentru tablourile de familie. În şopronul din spatele casei, numit pe alocurea paravan, se găsea râşniţa alcătuită din două pietre suprapuse, centrate printr-un ax, şi acţionate manual – în sensul acelor de ceasornic – printr-un fus centrat într-un orificiu săpat în grinda tavanului; foiul pentru fierărie, maşina de tors, ragila, jugul boilor sau hamurile cailor, plugul, grapa ş.a., iar gospodăriile erau pline cu tot felul de vietăţi – câte puţine din fiecare – păzite de câini zdraveni, capabili să se lupte cu hienele flămânde coborâte după pradă de prin desişurile pădurilor, în miez de noapte, prin gospodăriile ţăranilor. Alcătuirile din fiecare gospodărie încredinţându-l pe „cel ce intra în ogradă de un simţământ de aşezare, de durată şi statornicie”. Din păcate, toate acestea au dispărut odată cu lumea de odinioară a satului.

Casa reprezintă un loc central în existenţa fiecărei persoane; ea este leagănul copilăriei şi al adolescenţei, caruselul maturităţii şi izvorul întăritor al echilibrului vieţii de familie, dar şi mediul în care se desfăşoară ultima parte a vieţii. Este imperativ ca din acest orizont al casei să nu lipsească Dumnezeu – Iosua spunea: „Eu şi casa mea am slujit Domnului” – Cel care trebuie să fie centrul vieţii şi – în conformitate cu poruncile Căruia – să ne dezvoltăm armonios atât social, cât şi spiritual. Locuinţa oricărei familii trebuie să fie o biserică în miniatură – casa nesfinţită este ca şi omul nebotezat – o casă zidită pe stâncă, despre care Mântuitorul spune că a căzut ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile, care au izbit în casa aceea, dar ea n-a căzut (Matei 7,25). Aici este vorba de stânca unităţii şi a comuniunii depline din interiorul familiei.

Sfinţirea casei – o adevărată epifanie – este un act de mărturisire a dorinţei şi a opţiunii acestei familii de a trăi cu Dumnezeu; este „regăsirea Paradisului făgăduit de Hristos Domnul”, spunea Nichifor Crainic.

Bisericilor, cetăţilor şi altor monumente istorice şi de artă – castele, palate, cule – sau caselor boiereşti întărite – conace etc. – li se adaugă muzeele săteşti şi casele memoriale, care cinstesc memoria unor mari personalităţi româneşti, pictura pe sticlă – realizată cu precădere în Transilvania, atât de călugări, cât şi de ţărani talentaţi şi evlavioşi – şi olăritul cu străvechi tradiţii pe teritoriul României. Ceramica de Cucuteni, din judeţul Iaşi, care aparţine culturii din mileniile III-II î.Hr., se remarcă, dincolo de vechimea multimilenară, prin eleganţa formelor şi armonia culorilor.

Multe dintre cele peste 13 mii de sate câte se găsesc astăzi pe cuprinsul ţării – scăpate ca prin minune de „sistematizarea rurală”, gândită de fostul regim comunist – ştiut fiind faptul că „acolo unde se instalează comunismul, rămâne pustiu” –, conform unui plan diabolic, potrivit căruia opt mii de sate urma să fie şterse de pe faţa pământului până-n 1989 – pentru multitudinea de obiective interesante pe care le adăpostesc au fost declarate ca fiind sate turistice de creaţie artistică şi artizanală sau adevărate staţiuni climaterice şi peisagistice, pescăreşti sau vânătoreşti, vitipomicole, pastorale etc. Unele dintre ele – mai ales cele de munte, de deal şi podiş – având un potenţial turistic însemnat. Este normal ca în acest secol şi satul să se alinieze la normele de civilizaţie, pentru a-şi îndeplini statutul de „sat turistic”, dar nu până într-acolo încât să-şi piardă identitatea.

Satul, clădit în jurul bisericii şi al cimitirului – acestea dau satului o dimensiune supraistorică, deşi face parte integrantă din istorie – al şcolii şi al primăriei, este acela care, de-a lungul vicisitudinilor timpului, ne-a salvat neamul, ca identitate, deopotrivă fiinţa şi vatra părintească. Nu mai puţin, ne-a ajutat să ne făurim un rost bine definit în lume şi istorie, aşa cum istoria – în toată profunzimea ei – e inventariată de cronicile vechi.

 | ArhiepisopiaSucevei.ro; Foto: MARIUS VASILIU

N.red. În ultima duminică din luna septembrie este celebrată Ziua Satului Românesc, sărbătoare instituită prin Legea nr. 44/2020.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: