Chipul luminos al unui model creştin: Paraschiva Pintilii (Pachiţa lui Miron) 

Mătuşa Paraschiva Pintilii (+ 25 august 2021) din satul Rădăşeni era demult nonagenară (născută la 8 octombrie 1926) şi păstra în traista anilor nenumărate amintiri despre lumea inefabilă a satului, plină de frumuseţe, tradiţie şi credinţă sfântă, în care a trăit din copilărie până prin 2015, când s-a hotărât să-şi petreacă viaţa departe de căsuţa ei şi de locul clipelor de poveste.

Mătuşa Paraschiva Miron a fost chipul omului legat de tradiţie şi de satul românesc, într-o vreme în care foarte mulţi uită că veşnicia s-a născut la sat, după cum inspirat a spus poetul Lucian Blaga. În casa unde a locuit împreună cu soţul ei, Miron (+2006), dar şi cu bătrâna şi venerabila ei mamă, Maria Grigore (1897 – 2000), care a trăit 103 ani, mătuşa Paraschiva a fost discipol autentic al frumoasei vieţi trăită în duh creştin, în armonie cu Dumnezeu, cu oamenii şi creaţia, iar truda pentru ziua de astăzi, de mâine şi mai ales pentru veşnicie a fost o constantă a preocupărilor ei. A avut opt copii. Doi au murit de timpuriu, iar ceilalţi s-au aşezat la casele lor şi i-au dăruit mulţi nepoţi şi strănepoţi.

Născută în primul pătrar al veacului al XX-lea, Paraschiva Pintilii (Grigore) a crescut în tinda părintească, alături de singurul ei frate, Petrea. Şi-a însuşit în vatra copilăriei învăţături sfinte, lucruri şi deprinderi deosebite privind activităţile săteşti de bază, culinare şi gospodăreşti.

Cu toate că vremurile erau potrivnice, cu lipsuri mari şi dificultăţi nebănuite, a urmat şapte clase primare la şcoala din sat. Învăţătorii erau adevăraţi apostoli, iar elevii acumulau cunoştinţe felurite, între care noţiuni de matematică, caligrafie, gramatică şi altele asemenea. Scria frumos şi avea darul povestirii. Avea un dar deosebit de a face observaţii fine referitoare la oameni şi locuri, iar dacă i s-ar fi îngăduit, ar fi putut întocmi o lucrare de referinţă, cercetând istoria, obiceiurile şi oamenii obârşiei sale. Ascultând-o de mai multe ori, eram fascinat. Făcând o analiză grăbită, aş putea spune că a avut profesori de talia lui Ion Creangă…

Spirit ordonat şi deosebit de energic, s-a remarcat până la finalul vieţii, fiind iubitoare a lucrurilor bine făcute, pricepându-se la toate, cu precădere la cele ce ţineau de buna păstrare a casei, a curţii (bătăturii), grajdului, grădinii, etc. În fiecare zi putea fi văzută trebăluind, dând cu var, vopsind gardul sau diferite acareturi, măturând prin curte şi prin faţa porţii, primind pe alţii, schimbând câteva cuvinte cu vecinii şi trecătorii, bucurându-se şi plângând cu cei de aproape şi de departe.

Harnică, pricepută, primitoare, binevoitoare, osârduitoare, neobosită, era de dimineaţă, de cum se iveau zorii, până în noapte, târziu, într-o permanentă jertfă de sine pentru casă, familie, apropiaţi, dar şi pentru străini.

Trecând adeseori pe drumeagul din apropierea locuinţei ei, m-am bucurat să văd mulţimea florilor, grădina îmbelşugată pe care o cultiva, dar mai ales dragostea pe care i-a arătat-o bătrânei sale mame.

Iubirea şi cinstirea bătrâneţilor întâlnite la mătuşa Paraschiva reprezintă icoana unor virtuţi împlinite şi arătate celor mai în vârstă decât noi, chip al dragostei pentru omul aflat în suferinţă, căruia îi datorăm recunoştinţă, iubire şi pomenire.

Am poposit de multe ori în casa ei. Primitoare şi ospitalieră, oferea din darurile pământului, care răspundea fără zgârcenie trudălnicei sale, un pahar de vin sau unul de apă, bucate sau fructe culese din pomii roditori aflaţi aproape de locul unde-şi ducea zilele. Casa ei şi odăiţa în care s-a nevoit până la sfârşitul vieţii bătrâna sa mamă dăinuiesc ca locuri dragi sufletului meu, motiv pentru care le-am şi aşezat în cartea dedicată satului Rădăşeni. Aşadar, o parte dintre amintiri, precum şi casa de altădată, nu vor pieri de tot, ci vor fi mereu întâlnite în paginile lucrării dedicate satului aflat între livezi nesfârşite, fiind permanent admirate şi preţuite de iubitorii de frumos şi lucruri autentice de demult.

De când eram copil o ştiam drept mătuşa Pachiţa lui Miron. Ajungeam uneori la casa ei prin grădina bunicilor, sau altă dată pe drum, iar dintre rudeniile şi cunoscuţii bunicii mele paterne, ea se număra prin-tre cei mai apropiaţi. Mi-o amintesc prezentă la evenimentele de familie şi la cele ale satului, la slujbele Bisericii şi în ziua când, în apropierea casei ei, s-a aşezat o troiţă, întru aducere aminte a cuvintelor Mântuitorului „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine.” Nu cred că a lipsit de la înmormântări ori de la slujbele de pomenire. Îi ştia pe mulţi, îi preţuia, îi pomenea după ce s-au dus…

Chipul şi lucrarea ei erau ale unui misionar de nădejde al Bisericii. Nelipsită de la slujbe, fără să întârzie, se ruga mult, netrecând vreo zi pe care să nu o înceapă şi s-o încheie cu rânduiala aflată în cărţile sfinte. A ajutat mereu biserica parohială cu munca ei, cu bănuţul ce-l avea, dar mai cu seamă veghind la unitatea spirituală a comunităţii, ca un înger păzitor. La hram era printre ostenitoarele de frunte. Din mâna ei şi a altor gospodine mâncau sute de oameni, poate şi mai mult de atât. Cât au fost lucrări la biserică, pregătea bucate alese, în ziua rânduită pentru hrana pictorilor şi a muncitorilor.

La sorocul trecerii către Domnul a rudeniilor, rânduia praznic bogat, cu felurite bucate tradiţionale. Cozonacii şi colacii îi cocea în cuptorul din grădină, vechi, poate de o sută de ani. Trudea jertfelnic şi revărsa tuturor dragoste nemăsurată. Nu mai vorbesc de sărbători şi zile când îşi deschidea larg inima şi casa pentru a-i primi pe acei care-i treceau pragul.

De acum, mătuşa Paraschiva Miron se va odihni la umbra bisericii ocrotită de Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel. Se cuvine ca acolo să-i fie mormântul, întrucât bunicul soţului ei, Miron Pintilii, a fost unul dintre ctitorii ziditori ai bisericii, în urmă cu mai bine de un veac.

Îmi voi aminti mereu de chipul ei luminos, aproape filocalic, de cuvintele frumoase şi înţelepte, de tezaurul amintirilor pe care le adunase, de dragostea manifestată faţă de toţi, de darurile ce le oferea mereu, de firele de busuioc împletite în sfeştoc, de florile pe care mi le dăruia şi de cele pe care le ducea mereu la biserică.

Mă rog ca Dumnezeu să împletească cunună din flori neveştejite pe care să o aşeze într-o netrecătoare răsplată acestei femei creştine cu suflet nobil, cum rar mi-a fost dat să întâlnesc.

 Regret că nu i-am putut fi alături la slujba de prohodire, dar L-am rugat cu smerenie pe Dumnezeu să o primească în Împărăţia Sa netrecătoare, să-i răsplătească munca, dragostea şi iubirea pe care le-a avut, atât faţă de Biserică, de satul din Rădăşeni, cât şi faţă de cei pe care i-a întâlnit.

Ea se adaugă celor care au trecut pragul acestei lumi, exact la 41 de ani de când şi bunica mea dinspre tată, Maria Aioanei, care mult o preţuia, s-a adăugat în casa cea de lut a strămoşilor ei.

Am convingerea că, de acum, în cer s-a aprins încă o lumină ce va încălzi sufletele celor care au rămas pe drumul sinuos al vieţii. O voi adăuga într-o filă cernită de pomelnic, iar în amintirea mea imaginea ei va fi mereu învăluită de lumină! Viaţa ei se cuvine a fi mereu pomenită!

† TIMOTEI PRAHOVEANUL

Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: