Cernăuţi, acum un veac (29)

Zvârcoliri

Turnători. Despre plăcerea de a-ţi „turna” colegul, fratele de credinţă… pentru iluzorii avantaje… O „demascare” a unui popă turnător de popi… denunţianţi. „Dintr’o scrisoare mai lungă a părintelui D. Franciuc din Bosanci, Suceava, reţinem faptul că preotul V. Corvin din Bosanci a bătut adesea la uşa guvernorului Etzdorf – la Cernăuţi – şi a generalului Fischer şi a denunţat, cu multă râvnă… pe doi superiori de-ai săi, preoţi ortodocşi… şi chiar l-a pârît şi pe autorul scrisorii, ca fiind «spioni români». Credem că a sosit timpul să se ancheteze toate cazurile de nedemnă purtare a Românilor, cari au stat în serviciul lui Fischer, ca spioni voluntari, şi să se ia faţă de ei măsurile ce se impun de morala publică a zilelor noastre.” („Glasul Bucovinei” 12 februarie 1919). PS. Oare când naiba s-or „lecui” românii de plăcerea – inutilă, neproductivă, iluzorie – de a-ţi „turna” fratele, prietenul, vecinul…!? Mă tem că niciodată! Zvârcoliri. „Svârcoliri ungureşti. Sibiu, 10 Martie, 1919. Miercuri, în 4 Martie, a fost în Sătmar contele Karolyi, preşedintele zisei «republici ungureşti», însoţit de Bolim Vilmos, ministru de războiu, Ugron Gabor, fost ministru de interne şi de alţii. Cu ocazia aceasta s’a ţinut şi o mare adunare poporală la care au vorbit Karolyi întăi, apoi şi ceilalţi miniştri. Scopul acestei vizite, după cum reiese din declaraţiile oratorilor, a fost să aţâţe ura în contra Românilor şi să încurajeze rezistenţa faţă de Români a populaţiunii maghiare de acolo şi a trupelor săcueşti aflătoare în Sătmar. De altă parte, intenţionează ca prin ameninţări să atragă atenţiunea puterilor victorioase asupra maghiarimei «desnădăjduite», care, dacă nu i s’ar păstra integritatea, s’ar lupta cu arma în mână şi în feliul acesta, zic ei, Ungaria ar prezenta o situaţie vulcanică, de unde ar putea isbucni incendiul ce ar ameninţa din nou Europa întreagă. Prin asemenea întruniri şi procedee, guvernul unguresc dovedeşte din nou că el organizează şi susţine bandele săcueşti şi că el poartă vina pentru nenumăratele fărădelegi şi omoruri săvârşite de trupele maghiare.” („Glasul Bucovinei”, 12 martie 1919). Defectologie. La fel de impresionant, pentru un tablou sui-generis al hilarului lingvistic, este şi inventarul termenilor ce numesc neajunsuri în ceea ce priveşte competenţa elocuţională, aşadar defectele de vorbire, unele fiind simple urmări ale conformaţiei aparatului articulator; iată câteva calificări: balamut, bâlbâit, cepeleag/ şepeleag, fâlfâit, fonfăit, gângav/gângăvit, peltic, rârâit, sâsâit, şişcav/ şiş-căvit… Există şi altele! Paralel, putem cita chiar o serie de verbe ce numesc tot vorbirea, dar, de data aceasta, cu referire mai mult sau mai puţin directă la deficienţe ale „vorbitului”; printre acestea: (a) bălmăji, bâlbâi, blehăi, blencheri, bleocăi, bleotocări, blodogoni, bogonosi, borborosi (bolborosi), fârfăi, fle(o)ncăni, leopăi, leorfăi, pl(e)oscoti etc. (Stelian Dumistrăcel, „Cuvintele, încotro?”) Ticălos. Mi-a spus un prieten – preocupat, ca şi mine, de probleme filologice – care este etimologia probabilă a cuvântului „ticălos”. Acesta ar avea la origine cuvintele greceşti „ti kallos!” care se pot traduce – ciudat! – prin „ce frumos!”. E posibil ca şi „calofilie”, ca şi „caligrafie”, să aibă în componenţă, la origini, tot grecescul „kallos” = frumos! (e sigur! – n.red.) Aşadar, este vorba doar de o etimologie probabilă, deoarece sunt lingvişti care consideră că originea cuvântului „ticălos” ar fi alta decât cea pe care mi-a sugerat-o prietenul meu. Mie, ca nespecialist, mi s-a părut interesantă, oricum, seducătoare, ca idee…, chiar dacă n-o fi adevărată. Mi-a spus că, în perioada fanariotă, funcţionarii greci, cei care adunau biruri de la noi, se plimbau în caleşti bogate şi priveau – cam de sus – la obiceiurile populare sau la frumuseţile naturii noastre…, exclamând frecvent, admirativ, de fapt: „ti kallos! = ce frumos!”. Oamenii simpli, ţăranii noştri, care nu ştiau limba greacă şi care îi antipatizau – firesc – pe aceşti funcţionari ai ANAF-ului vremii, spuneau celor pe care îi dispreţuiau că erau „ticăloşi”. Adică erau precum funcţionarii fudui…, cei care tot exclamau „ti kallos!”. Astfel, înţelesul originar – cel pozitiv – a fost complet răsturnat, cuvântul căpătând un pronunţat sens negativ. E o ipoteză, dar e seducătoare, etimologic, nu-i aşa…? Reclamă. „Instrumente ca: violine, mandoline, chitare, precum şi alte instrumente de suflat şi cântat cu arcuşul, ori părţi constitutive, strune de tot feliul, scule de tras şi pentru cântatul cu gura, aveţi de căpătat de la noi, cu preţuri moderate. De la O. Hutter, Cernăuţi, str. Domnească Nr. 9. 11/210. Se vorbeşte româneşte.” („Glasul Bucovinei”, 3 martie 1919) P.S. Ce faină reclamă din martie 1919: Cică: se vorbeşte (şi) româneşte! Danke, herr Hutter! Diversiuni. „În «Epoca», dl. Raul Crăciun scrie despre agitaţiile duse de anumite cercuri din Rusia şi Ucraina în contra României, pe chestiunea unirii Basarabiei. Sediul acestor agitaţii este Odesa. Autorii agitaţiilor sunt diferite organizaţii bolşevice, o ligă politică din Odesa, ai cărei membri sunt foştii slujbaşi înalţi în Basarabia pe timpul ţarismului (înlăturaţi din funcţiile lor bănoase după unirea de anul trecut a Basarabiei) şi o organizaţie cu tendinţe panslaviste, în fruntea căreia se află naţionalistul rus Rurişchevici. O primă cauză îşi are originea în politica perfidă a austro-germanilor cari, credincioşi dogmei lor politice «Divide et impera», porneau şi alimentau în Ucraina agitaţiunea împotriva României pe chestiunea Basarabiei. Basarabia era mărul discordiei pe care Puterile Centrale îl aruncaseră cu abilitate pentru viitor, între România şi tânărul stat ucrainian. (Care „stat ucrainean”?!! – n.a.) O altă cauză care favorisează agitaţiunile împotriva României rezidă în starea de spirit de la oraşe, precum şi a mentalităţii populaţiei rurale din Basarabia, bântuită de «vânturile socialismului revoluţionar». O altă cauză care a provocat resentimente contra României, resentimente ce au fost şi sunt şi acum canalizate spre agitaţiunea ce se duce împotriva noastră, este modul cum a fost înţeleasă guvernarea acestei provincii, în timpul regimului Marghiloman, care a impus ca un quasi-guvernator total-potent civil în Basarabia pe dl. C. Stere”. („Glasul Bucovinei”, 3 martie 1919). Ardeal. „Înaintarea Românilor în Ardeal şi Ungaria. Ne aducem aminte că Ungurii primiseră poruncă dela Paris să se retragă din Ardeal înapoi până la un loc unde ţara începe a fi locuită de Unguri. Dar aceştia în prostia lor s’au împotrivit. Din pricina aceasta, oastea română, din care fac parte şi o sută şi mai bine de mii de români ardeleni, a început să înainteze şi să bată trupele ungureşti ce le întâlnea în cale. În câteva zile, Românii au înaintat sute de chilometri şi au cuprins multe oraşe, între cari şi marile oraşe Oradea Mare şi Debreţinul. Ungurii fug de mânâncă pământul, în cea mai mare neorânduială. Trupele române sânt primite pretutindeni cu cea mai mare însufleţire, căci aşează in toate părţile stăpânirea legii şi a bunei rândueli. Vestea înaintării Românilor în părţile ungureşti a umplut toate inimele româneşti de cea mai dreaptă mândrie şi bucurie. Poate că acuma când scriem rândurile acestea, vitejii ostaşi români au ajuns pe malurile râului Tisa. Aşa am ştiut noi să înfrângem semeţia şi îndărătnicia ungurească.” („Glasul Bucovinei”, 30 aprilie 1919)

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: