Pe drumul spre casă

Printre scândurile adăpostului în care stau pătrunde un vânt rece, care îl face să tremure. Afară ninge viscolit şi o parte din fulgii tăioşi pătrund până la el şi i se aşază, ca cioburi reci, pe vârful nasului îngheţat. Se cuibăreşte, dârdâind, lângă pieptul cald, primitor, al celei care îi oferă siguranţă. Cade într-un somn adânc, fără vise, simţind în nări doar parfumul liniştitor al mamei sale. Brusc, o smucitură îl aduce la realitate, când o mână grea îl înşfacă de după cap şi îl trage violent în frigul sfârşitului de iarnă. Apucă să arunce o privire îngrozită spre mama sa, care aleargă alertată spre el, apoi totul se întunecă, atunci când este băgat într-un sac şi aruncat dureros în portbagajul unei maşini. Se zbate, plânge, râcâie pânza sacului, simte că se sufocă şi inima îi goneşte în piept de frică. Maşina se hurducă, aruncă sacul în care e prizonier de colo-colo, iar el crede că va muri. Oare ce se întâmplă? Unde e mami? El vrea la mami…

 După un timp, care pare o veşnicie pentru micul ostatec, maşina pare că se opreşte. E înşfăcat din nou cu brutalitate şi simte frigul usturător pătrunzând prin pânză. Se rostogoleşte înăuntrul sacului, încercând să îşi găsească o poziţie de echilibru, apoi simte, brusc, cum este izbit cu putere de pământ. Impactul loviturii îl amorţeşte. Paşii celor ce l-au adus se îndepărtează, motorul maşinii se aude tot mai stins. Apoi e linişte.

Durerea izbiturii a trecut. Dar îi e frig şi foame. Oare unde o fi? O fi şi mama lui pe aici? Încearcă să o strige, dar nu primeşte niciun răspuns. Încearcă să iasă din sacul care s-a îmbibat cu zăpadă şi îl apasă, rece. Nu poate! E legat! Panica îl inundă iar. Se zbate. Plânge. Încearcă să tragă, în zadar, de pânza care îl ameninţă cu sufocarea. Încet, oboseşte de la efort. E slăbit, e singur… oare aici îi va fi sfârşitul…? Plânsul lui e tot mai stins. Abia mai scânceşte. Cu ce o fi greşit? A fost un copil cuminte. A stat numai pe lângă mama lui, a mâncat doar ce i s-a oferit, chiar dacă era prea puţin şi lui îi era mereu foame. Din puţinul care era, trebuia să mănânce câte ceva şi ea. Nu a făcut gălăgie, nu a făcut mizerie, nu a deranjat pe nimeni. Dar… ea oare unde o fi? Oare plânge şi ea, pe undeva, în vreun sac rece, strigându-l în zadar pe el? Alunecă în somn, de data asta un somn plin de coşmaruri şi spaime… oare se va mai trezi?

Tânăra se îndreaptă, zgribulită, spre casă, făcând paşi mari, pentru a ajunge cât mai repede la căldura căminului său. Ninsoarea o loveşte peste faţă şi înclină capul într-o parte, pentru a îşi feri ochii. Atunci observă, pe malul apei din apropierea casei, un sac acoperit parţial de zăpadă. Parcă dimineaţă nu era acolo… or fi tot gunoaie… „gospodarii” satului aruncă mereu acolo ceea ce le prisoseşte. Îşi trage gluga mai bine peste frunte şi dă să meargă mai de-parte. Dar ceva o reţine. Oare, totuşi, ce o fi acolo? Înaintând cu dificultate, se apleacă şi dezleagă sacul îngheţat. Scoate un ţipăt ascuţit când simte ceva mişcându-se înăuntru. Şi apoi vede doi ochişori, aproape stinşi, şi aude un scâncet…

Aleargă spre casă, împiedicându-se. Ştie că nu are voie să îl aducă acasă. Mama şi tata i-au interzis. „Au pureci şi fac mizerie”, i-a tot auzit spunând. „Nu pune mâna, că te muşcă!”, i s-a tot repetat de când se ştie. Aşa ştiu ei să-şi protejeze fiica de ceea ce cred ei că i-ar putea face rău. Încearcă, aşa cum cred ei de cuviinţă, să îşi protejeze propriul pui… Şi totuşi, ea mereu s-a apropiat, când părinţii nu erau de faţă, să atingă cu blândeţe câte un năsuc umed întâlnit pe stradă. Când a putut, a şi potolit foamea câte vreunuia, măcar cu un colţ de pâine. Acasă au un câine bătrân, care nu are voie deloc liber. De ani de zile stă în lanţ. Trebuie să păzească gospodăria. „De asta îl ţinem, câinele trebuie să latre şi să păzească!”

Dar ea iubeşte toate vietăţile şi nu poate înţelege de ce unii oameni le chinuie. O dor ştirile despre specii pe cale de dispariţie şi acum ceva timp l-a rugat pe tata să îl certe pe consăteanul care-şi bătea calul împotmolit în noroi şi care nu putea trage căruţa cu lemne. „Animalele sunt date spre folosul omului”, spune tata. „Aşa trebuie să fie!” „Şi totuşi”, se îşi spune cu gândul la ghemotocul de blană din zăpadă, „Cu ce o fi greşit amărâtul ăsta? Este doar un copilaş neştiutor, care plânge după mama lui şi căruia îi e frig şi foame.”

Ştie, în sufletul ei, că atunci când va creşte, va proceda altfel decât părinţii ei. Atunci va decide singură! Dar acum nu are prea mult de ales. Nu are voie să vină cu el acasă. Dar îl poate salva. Se strecoară, tiptil, în bucătărie, înşfacă în linişte tot ce îi trebuie şi o zbugheşte înapoi afară.

Puiul s-a înviorat puţin, respiră aerul rece, dar curat, şi face câţiva paşi în zăpada din jurul sacului. E confuz şi foarte slăbit. Nu ştie cât a stat captiv, cât a trecut de când nu a mai mâncat sau de când a fost smuls de lângă mama lui. Dar măcar nu a murit sufocat… De departe, vede, printre fulgi, o siluetă apropiindu-se în grabă. Se teme. Dacă vin să îl bage din nou în sac? Ar vrea să fugă, dar picioarele slăbite şi îngheţate nu îl ascultă… vede că silueta e a unei fete, roşie în obraji de la graba cu care a venit. Are braţele încărcate. Aduce cu sine o cutie din carton, pe care o înveleşte cu un sac de plastic pentru a opri vântul, iar înăuntru pune o păturică. Apoi îl hrăneşte cu lapte cald. Puiul îl soarbe cu înghiţituri mari, iar laptele îi dezmorţeşte, treptat, trupul. Începe să dea din coadă, bucuros şi recunoscător, iar fata îi mângâie blând fruntea. Se privesc în tăcere. În jurul lor, ninsoarea s-a oprit. Se înserează. În ochii puiului lucesc constelaţii.

În zilele următoare, fata vine cu regularitate să hrănească boţul de blană cu nas negru ca un năsturel. Ritualul e mereu acelaşi. Iese din bârlogul moale, care îl apără acum de vânt sau ploaie, bea laptele cald, apoi se topeşte, cu privirea aţintită în ochii blânzi ai fetei, în timp ce ea îi mângâie fruntea cafenie. Da, e sigură, ea, când va creşte mare, va fi altfel decât adulţii reticenţi din jurul ei. Dar, până atunci, va face atât cât va putea. Un bine cât de mic, făcut cu consec-venţă, duce, cu timpul, la un bine mult mai mare. A auzit ea, de pe internet, de o fundaţie care salvează câinii abandonaţi de alţii. Oameni care luptă pentru cei fără apărare. I-ar plăcea şi ei să facă asta. Îi găseşte repede pe net şi îi anunţă despre micul bulgăraş cafeniu de pe malul apei. Iar ei se mobilizează repede şi vin. Gata, e salvat. Va fi bine. Poate, cândva, va avea şi o familie a lui, iubitoare. Dar până atunci, tânăra e liniştită. Puiul cu nas negru şi umed, cu ochii licărind plini de recunoştinţă, trăieşte datorită ei.

„Compasiunea este legea supremă a existenţei umane”, spunea Dostoievski cândva… Dar peste tot în jur se petrec fapte care ne fac să ne îndoim că această lege mai funcţionează. Suntem inundaţi de ştiri despre crime, violenţe, cruzime, ură între oameni şi ură faţă de animale… Adulţi şi chiar copii care chinuie sau ucid pe îndelete animale fără apărare…Pui de om care aduc suferinţă unor pui de animale… Ca şi cum suferinţa şi durerea ar fi doar ale oamenilor. Uităm adesea că ele sunt, de obicei, fiinţe fără apărare în faţa omului, predator universal, ţinte sigure ale cruzimii unora. Şi animalele şi omul seamănă într-o privinţă. Nici unii, nici alţii, nu aleg să vină pe lume. Aceste fiinţe nu se exprimă prin vorbire, cale pe care noi o considerăm eronat ca fiind modalitatea exclusivă de comunicare. Şi totuşi, ca şi noi, oamenii, ele au ceva ce nu ne aparţine totuşi exclusiv. SIMŢIRE. Da, ele, ca şi omul, simt bucurie, afecţiune, tristeţe, frică, durere, ataşament. La fel ca puii de om, şi puii lor au nevoie de afecţiune, de îngrijire şi ghidaj cât sunt mici. Educaţia copiilor noştri, dar şi a unor adulţi, ar trebui să le dezvolte acestora empatia şi compasiunea pentru cei vulnerabili. Oameni sau animale. Ar fi un pas important în armonizarea relaţiei noastre cu natura. Cu planeta pe care, din păcate, o distrugem cu inconştienţă zi de zi. Lumea în care trăim nu este doar a omului, specie invazivă şi profund distrugătoare. Este şi a lor, a celorlalte fiinţe extraordinare din jurul nostru.

Sunt în lumea asta oameni care se feresc să ucidă chiar şi o furnică… pentru că este şi ea o fărâmă de viaţă, iar viaţa e unică şi preţioasă sub toate formele ei.

Ce ne dă nouă, oamenilor dreptul de a curma viaţa cuiva? Aşa cum facem când aruncăm un pui care nu ne trebuie…? Un pui de orice specie, aş spune, în concluzie. Şi abandonarea puilor de om, în voia sorţii, tot o condamnare la chin şi suferinţă presupune. Am relatat o poveste adevărată. Acest copilaş nedorit şi abandonat cu cruzime a fost salvat. Dar câţi alţii nu au acest noroc?

Să devenim responsabili. Să ne îngrijim şi tratăm cu blândeţe animalele de pază din gospodărie sau pe cele de companie. Să ajutăm, cum putem, pe cele abandonate sau rănite pe care le întâlnim în drumul nostru. Să limităm venirea pe lume a unor pui nedoriţi prin metode contraceptive. Vom evita astfel păcatul luării unor vieţi nevinovate sau a condamnării lor la existenţe pline de suferinţă.

Dacă alegerea de a veni pe lume nu ne aparţine, totuşi putem decide ce să facem cu viaţa care ne-a fost dăruită. Respectul şi preţuirea pentru viaţa noastră şi a altora este cel mai frumos sens pe care îl putem atribui existenţei.

NICOLETA CIOBANU HAŞOVSCHI

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: