Semn

Muzeul din Rădăuţi la 1967

În articolul anterior pe această temă spuneam că poate ar fi cazul unei reveniri care să ajute la o bună şi corectă înţelegere a lucrurilor şi, desigur, să ducă la concluzii care să vorbească în cât mai mare măsură despre realitatea însăşi.

În ce mă priveşte, prejudecată ori nu, am afirmat, în esenţă, că la Rădăuţi poate fi vorba despre o reţinere devenită tradiţională la nivelul administraţiei locale în a se acorda importanţă – şi consideraţie – instituţiei şi activităţii muzeale. Şi chiar dacă există riscul să produc, poate, mirare, adaug că am motive să văd ca stând sub acelaşi semn, de fapt, toate instituţiile culturale ale municipiului cu proaspătă, spectaculoasă şi binevenită centură ocolitoare şi că, atâta câtă este ea, viaţa culturală a „Târgului” se explică mai ales prin acţiunea cu atare efect a unor factori extraculturali sau extralocali. Că ceva asemănător se poate întâlni şi pe la alte case, asta e o slabă şi de evitat consolare. S-ar cuveni ca orgoliul şi istoria locului să împiedice acceptarea coborâşului astfel motivat. Că, pe urmă, oraşul încă se poate afla sub efectul unor mari, numeroase şi complexe contradicţii, asta da – şi ele ar fi trebuit de mult timp cercetate, iar rezultate-le avute în vedere în actul administrativ.

Din nou, însă la documente. Din acelaşi an 1967, când încă există raionul Rădăuţi, o Informare cu privire la activitatea muzeelor din regiune (probabil că prezentată ca analiză unui organism decizional al sistemului, uzând de ticurile şi de limbajul regimului, dar de luat în seamă prin ce şi cum aduce în atenţie) exemplifică multe „nerealizări şi neajunsuri” prin muzeul din Rădăuţi. Iată: spaţiu insuficient şi necorespunzător, depozitare inadecvată, mobilier şi înzestrări expoziţionale învechite şi neatrăgătoare, preocupare şi resurse pentru popularizare puţine, nemulţumiri legate de evidenţele muzeale, cercetare, conservare şi participări la întâlniri de specialitate, spaţiul expoziţional neîncălzit iarna, apoi proastă gospodărire, dar şi repartizare insuficientă de fonduri. Când vine vorba despre „stilul de muncă”, se menţionează drept cauză de rezultate nesatisfăcătoare angajarea personalului în muzeu ca prilej de mutare de la sat la oraş, de rezolvare a unor probleme personale („nu se încadrează omul pe post, ci se face postul pentru om”), precum şi faptul că recrutarea personalului făcându-se cu precădere din învăţământ, activitatea în muzeu are de suferit şi ca urmare a absenţei profesionalizării specifice, dar şi de pe urma împrejurării că în muzeu satisfacţiile materiale şi spirituale nu sunt stimulative (aici, se precizează, salariile sunt mai mici la un volum de muncă mai mare decât în şcoală), drept care fluctuaţia de cadre este ridicată. Şi nu în ultimul rând, lucrul despre care a mai fost vorba, folosirea discreţionară a personalului muzeal în alte munci decât cele ale muzeului. În general, conchide documentul, aici „nu s-a trecut de faza propunerilor şi a tratativelor” şi nu există destulă insistenţă „la organele locale de partid şi de stat”. Că la aceste organe se cere, ieri ca şi azi, să insişti – iar dacă nu e cine să insiste sau cine e nu ştie în ce sens şi pentru ce să insiste, „neajunsurile şi nerealizările” curg gârlă. Că vorba cunoscută, organul dă, dar nu-ţi bagă şi-n traistă. Epoca repartiţiei după nevoi abia se preconiza, iar studiul nevoilor în domeniu era la început, unde în bună măsură a şi rămas.

Şi este adevărat că situaţia de ansamblu e prezentată ca având aspecte nesatisfăcătoare din cauze care depăşesc autoritatea inspecţiilor de la nivelul Muzeului Regional şi chiar a Comitetului pentru Cultură şi Artă – care, însă, în mod ciudat, poate că meteahnă de organ, recomandă drept „măsură” ca unele cadre didactice să-şi desfăşoare activitatea, pe durata vacanţei de vară, în muzee, făcând „îndrumare”. E drept că există şi un sâmbure logic aici: deşi muzeul socialist are, legal, obiective apropiate de cele ale muzeului de astăzi, activitatea muzeală este concepută mai ales în legătură strânsă cu turismul estival – pe ale cărui efecte propagandistice, dar şi financiare socialismul pune mare preţ (cu urme şi urmări până azi pe alocuri). Şi mai sunt şi statisticile de avut în vedere.

Sigur, în condiţiile unui centralism excesiv în ale cărui circumstanţe totul de la aprobări la finanţare se așteaptă „de sus” şi într-o epocă politică în care, în general, Bucovina – şi am motive să suspectez că în special oraşul Rădăuţi şi zona lui –, în ciuda unor eforturi locale menite să schimbe lucrurile, n-au beneficiat de încrederea şi de susţinerea Centrului comunist, nu e lucru uşor să dezvolţi, să construieşti. Şi totuşi, există exemplul Sucevei – e drept că trebuind privit şi prin particularităţi. Dar la Rădăuţi, cert, şi-a spus cuvântul, pe lângă cauze neimputabile locului, şi o mentalitate mediocră – în privinţa căreia sper să am şi să pot expune măcar un exemplu edificator.

AUREL BUZINCU

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: