Arhivă. „În întreaga perioadă a vieţii şi activităţii sale în Basarabia, Pantelimon Halippa a concentrat şi conservat la Chişinău documente importante privind această provincie. În preajma anului 1940, când nori negri se abăteau din nou asupra Basarabiei, Pantelimon Halippa a mutat documentele la reşedinţa sa din Bucureşti, str. Alexandru Donici nr. 32. În 1946, văzând că sovieticii nu mai părăsesc România, Pantelimon Halippa a urcat arhiva pe care o deţinea în podul casei, a depozitat-o în spatele unui horn şi a zidit-o cu cărămizi, realizând astfel o ascunzătoare aprope imposibil de depistat. În pofida tuturor avatarurilor care au marcat existenţa lui Pantelimon Halippa, ajuns în închisori în ţară şi în URSS, dar şi a familiei (soţie şi fiu), mutată într-o altă locuinţă până la redobândirea celei vechi la începutul anilor 1960, secretul cu privire la existenţa acestei arhive a rezistat timp de 26 de ani. Pentru prevenirea scoaterii din ţară a documentelor cu valoare istorică pe care le deţinea Pantelimon Halippa, Securitatea a întocmit un plan de măsuri informativ-operative, aprobat la 25 august 1972 de către ministrul de interne Ion Stănescu. În acest context, au fost iniţiate măsuri pentru influenţarea acestuia să predea Direcţiei Generale a Arhivelor Statului (DGAS) arhiva pe care o deţinea, spre conservare şi valorificare ştinţifică. Acţiunea a fost finalizată după mai multe contacte şi discuţii, la 27 decembrie 1972, cu predarea voluntară de către Pantelimon Halippa către DGAS a întregii arhive conservate de el, care constituie în prezent «Fondul Pantelimon Halippa», deschis spre cercetare specialiştilor şi publicului. Ca recompensă pentru predarea arhivei personale, prin decretul Consiliului de Stat nr. 34 din 27 ianuarie 1973, lui Pantelimon Halippa i s-a majorat pensia de la 1.880 la 3.500 lei. Cu acelaşi prilej, i s-a acordat în numerar suma de 30.000 lei şi asistenţă medicală gratuită. Acţiunea de identificare şi preluare de către stat, spre conservare şi valorificare ştiinţifică, a unui număr impresionant de documente privind istoria provinciei româneşti dintre Prut şi Nistru a fost deosebit de importantă în condiţiile în care arhiva Sfatului Ţării a fost degradată integral în timpul transportării de la Chişinău la Bucureşti în anul 1935. Pantelimon Halippa a decedat în 1979, la vârsta de 96 de ani. Suceava. „Intrarea armatei române în Suceava a fost precedată de o acţiune solitară, întreprinsă din proprie iniţiativă de maiorul Anton Ionescu, comandantul companiei de grăniceri din Burdujeni – Suceava. El a explicat în memoriile sale cum a intrat cu trupa în Suceava, deşi era încă în vigoare Tratatul de pace de la Bucureşti cu Puterile Centrale, iar acţiunea lui putea fi interpretată ca o violare a acestuia. Ofiţerul a consemnat că în 5 noiembrie 1918, pe fondul zvonurilor privind pregătirea pentru retragere a trupelor austriece, i s-a raportat «că în timpul nopţii, sentinela austriacă punându-şi capela în vârful baionetei, a început să o fluture şi s-a adresat camaradului român de la podul care despărţea frontiera, cu cuvinte şi gesturi, din care se înţelegea că aceşti soldaţi austrieci exercită „sloboda“ pe care ai noştri o mai văzuseră şi la tovarăşii noştri ruşi. Numai jandarmii austrieci rămăseseră la posturile lor. Populaţia din Iţcani şi Suceava trecea printr-o mare nelinişte, căci postul de jandarmi era neputincios pentru menţinerea ordinei». Ofiţerul român a simţit că a sosit sorocul reîntregirii vetrei neamului, dar pentru a-şi duce la bun sfârşit planul şi a evita un conflict diplomatic sau chiar mai mult, a recurs la o stratagemă. «În starea nervoasă şi neliniştitoare din preajma frontierei – a consemnat acesta –, am dat de înţeles jandarmeriei din Suceava că aş putea interveni, dar să mi se facă în acest sens o adresă scrisă, semnată de căpitanul Kucinsky, comandantul jandarmeriei din acel oraş. Acesta, din scrupule uşor de înţeles, n-a făcut nici o adresă, dar a autorizat postul din Iţcani să ceară în scris sprijinul grănicerilor români din Burdujeni. Această adresă mi-a fost suficientă ca să fiu acoperit în cele ce urmăream». L-a consultat pe generalul Iacob Zadik şi, cu acordul acestuia, a întocmit un plan de acţiune, iar «spre ziuă, dar când era încă întuneric, plutonul, încolonat cu o patrulă care-l preceda, trecea frontiera şi se îndrepta, urcând pe drumul Iţcanilor spre Suceava». El avea să afirme că «peste sentimentul răspunderii, mă copleşea şi un sentiment de măreţie că mi-a fost dat mie şi grănicerilor de sub comanda mea ca să intrăm primii în cetatea lui Ştefan cel Mare, dar şi un sentiment al datoriei că ne-a fost dat nouă să marcăm repararea actului de nedreptate făcut de turci la 1777, când Bucovina a fost cedată Austriei». Deşi era călit în focul războiului, ofiţerul a avut mari emoţii în clipele în care trupele comandate de el se apropiau de centrul oraşului Suceava, scriind că: «Ajunşi dincolo de biserica Sfântul Ion (cel) Nou din Suceava, apropiindu-ne de ruinele cetăţii, m-a cuprins o emoţie puternică şi – trebuie să-mi recunosc slăbiciunea psihică – am fost copleşit şi am avut viziunea că numeroase zâne mergeau, una după alta, pe ruine, în jurul cetăţii. Nu ştiu datorită cărei forţe lăuntrice am reuşit să scap de aceste halucinaţii». În aceeaşi zi, 6 noiembrie 1918, în Suceava au mai sosit încă două plutoane de grăniceri: unul de la Vereşti, comandat de locotenentul Borş, şi altul de la Buneşti, comandat de locotenentul Alexandrescu. Pe timpul acţiunii de ocupare a oraşului Suceava, ostaşii Detaşamenului de grăniceri cântau «Pe al nostru steag e scris Unire», iar elevii şcolilor strigau «Trăiască Armata Română!». După ocuparea oraşului, comandantul companiei austriece de jandarmi a fost dezarmat, apoi lăsat liber, iar pe turnul Primăriei a fost arborat drapelul României. Primarului Eusebie Popovici i s-a prezentat o scrisoare-manifest către populaţie, în care se spunea că «de azi înainte graniţă între români să nu mai fie», care a fost tipărită în câteva sute de exemplare şi afişată pe străzi. Ofiţerul român a consemnat că «auzind cântecele ostaşilor, treziţi din somn şi deschizând ferestrele, ai noştri ne petreceau cu privirile de lacrimi de bucurie, aplaudând, iar ceilalţi trânteau nervos ferestrele, retrăgându-se după perdele»”. („Vitralii”).
Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!
Comentarii