Din Berlin pân’ la Vereşti

După ce am primit avizele favorabile din partea colectivelor de oameni ai muncii, în 1981 ne-am înscris pentru o excursie în RDG (Republica Democrată Germania). Grupul a fost format prin BTT (Biroul de Turism pentru Tineret) Suceava şi a avut ca şef un secretar UTC de la Leşu Ursului. Era un tânăr înalt, robust şi cu gura mai tot timpul întredeschisă, de ziceai că anumea o ţinea aşa: să poată intra şi ieşi lejer musca.

Plecarea a avut loc noaptea din Suceava, cu trenul către Bucureşti, apoi cu metroul şi autobuzul până la aeroport. Acolo, la Otopeni, am fost îmbarcaţi într-un avion al companiei est-germane Interflug. Tineri fiind şi fără experienţa zborului, „indicaţii preţioase” ni s-au dat de către şeful de grup: „La bagajele mari puneţi etichete mari, iar la bagajele mici puneţi etichete mici!”. Vax albina! Când am predat bagajele mari ni s-a dat o jumătate din eticheta mare, cealaltă jumătate rămânând prinsă, cu un soi de sfoară, de bagajul predat. Când am predat bagajul mic nu ni s-a dat nimic la mână şi i s-a dat drumul bagajului să înainteze pe banda rulantă.  „Dar la ăsta nu-mi daţi nimic?!” „O să-l recunoaşteţi la sosire!” Acel bagaj nu ar fi trebuit nici predat şi nici expediat pe banda rulantă; eticheta ar fi trebuit doar ştampilată, pentru a confirma că s-a făcut verificarea lui şi poate fi luat în avion ca bagaj de mână, dar şeful de grup s-a impus ca un tip care le ştia pe toate, iar eu, ca oaia, l-am ascultat şi m-am conformat întocmai!

Când am ajuns la Berlin, bagajul meu mic numai nu apărea pe banda rulantă. N-a apărut, deci nu am avut ce recunoaşte! Am completat un formular, indicând de pe o foaie de hârtie cam cum arăta bagajul lipsă, ce culoare avea şi câte kilograme (l-am estimat cam la 5 kg).

Cu un bagaj mai puţin, am zburat înspre Dresda. Acolo şi în următoarele oraşe a fost mult de umblat pe jos, pe la tot felul de obiective turistice şi întâlniri cu reprezentanţi ai tineretului comunist din RDG. Eu avusesem hainele mai groase în bagajul mic, cel rătăcit (de fapt, furat de hamalii aeroportului din Bucureşti), şi am găsit rezolvarea situaţiei într-o pijama cu en-coeur, care  fusese pusă inspirat în bagajul mare. Întreaga excursie am făcut-o îmbrăcat, atât ziua, cât şi noaptea, în respectiva pijama. Eram cu totul şi cu totul deosebit faţă de toţi ceilalţi din grupul de tineri UTC-işti români! În legătură cu toată această experienţă neplăcută, şeful de grup, poreclit Greblă, şi-a dat cu părerea că bagajul meu cel mic ar fi fost oprit de autorităţile române, întrucât în el aş fi ascuns banii, leii ce urma să-i scot ilegal din România!

La Erfurt a fost organizată o întâlnire tovărăşească cu tinerii comunişti din Germania de Est. Am avut parte de un „speech” al unei oficialităţi locale, care s-a lăudat cu realizările poporului din Germania de Est, după care s-a mâncat (bufet suedez), băut bere, cântat şi dansat. Românii s-au remarcat cu dansul „Periniţa”, când şeful nostru de grup a scos-o la dans pe o nemţoaică palidă, cu o privire de retardată (să nu credeţi că mint sau exagerez!) şi n-a lăsat-o până n-a pupat-o pe gură, deşi ea se zbătea să scape!… A fost o seară reuşită… în special pentru şeful nostru de grup!

De la Erfurt am făcut o excursie de o zi la Weimar şi la fostul lagăr nazist Buchenwald, unde, din cauza proastei organizări, câţiva ne-am pierdut de grup, printre care şi eu. A trebuit să facem autostopul până la Weimar şi să căutăm grupul la una din casele memoriale Schiller sau Goethe, dar am dat întâmplător peste ei în timp ce aşteptau să intre la masă, în faţa unui restaurant de pe o stradă lăturalnică. Noi tocmai scurtasem drumul prin acea stradă.

În ziua următoare am plecat cu trenul înspre Halle. De la gară am luat S-bahnul (metroul de suprafaţă) înspre locul de cazare. Aşa prost am fost conduşi de ghidul german (o fată cu mers bărbătesc şi blugi soioşi, poreclită de noi „Berolina”) că  în loc să coborâm din metrou în staţia apropiată cazării noastre (un cămin studenţesc aflat într-un bloc cu aproape 20 de etaje), am trecut mai departe şi am coborât într-o pădure, unde am aşteptat cam o jumătate de oră pentru a lua metroul în sens invers.

În Halle am stat trei nopţi. În ultima zi am făcut o deplasare, tot cu trenul, până la Leipzig. Acolo, după ce am vizitat tot ce avusesem prins în program, în timpul liber m-am despărţit de Ruminiţa, iar într-un magazin am văzut o perdea care mi-a plăcut foarte mult, socotind că ar fi fost nimerită pentru sufrageria noastră. Până să mă hotărăsc eu să o cumpăr, s-a anunţat că s-au închis casele de marcat şi nu se mai vinde nimic. Dacă până atunci mai aveam o oarecare îndoială privind cumpărarea acelei perdele, brusc a devenit o necesitate! Musai trebuia să o cumpăr!

M-am întâlnit cu Ruminiţa şi i-am povestit despre perdeaua aceea frumoasă, pe care am vrut să o cumpăr, dar n-am mai apucat. „Uite cum facem: împachetăm totul din seara aceasta (din Dresda am cumpărat toate accesoriile pentru baie, mai puţin cada, chiuveta şi vasul WC, precum au remarcat cu ironie unii din Rădăuţi) şi eu plec cu cele două geamantane mai grele dimineaţa, cu trenul, la Leipzig.  Tu mergi cu grupul la Berlin şi ne întâlnim după-amiază, la ora 5, în centru, în Alexander Platz. Dacă unul din noi nu ajunge până la ora 5, atunci la 6, sau la 7. La oră fixă. …Oricine ştie de Alexander Platz. N-avem cum să ne rătăcim!”

Dimineaţă am făcut  precum ne-am programat, eu plecând din hotel mult înaintea grupului. Când să plece grupul: „Unde este Papuc Constantin?!” Soţia i-a explicat şefului de grup că eu am plecat la Lepzig să cumpăr o perdea şi că ne vom reîntâlni la Berlin.  „Eu trebuie să raportez, că de unde ştiu eu că el nu vinde ţara?” a fost răspunsul şefului.

La Leipzig am predat bagajele la gară şi am mers la magazinul cu perdeaua mult dorită. Era ultima bucată, doar cea expusă, şi era mai scurtă decât ne trebuia nouă, aşa că am făcut drumul degeaba.

Mi-am recuperat bagajele şi am plecat către Berlin. Acolo, într-un S-bahn i-am văzut pe unii cu o hartă şi m-am băgat în vorbă, neştiind germana. I-am lăsat să înţeleagă că eu caut hotelul „Egon Schultz” şi mi-au arătat pe hartă zona. Am memorat liniile şi staţiile şi am ajuns la căminele studenţeşti „Egon Schultz” cam la o jumătate de oră după ce grupul nostru plecase să mănânce undeva în centru. Ruminiţa îmi lăsase la recepţie un bilet cu numele restaurantului, dar nu am putut mânca, eu ajungând acolo mai târziu faţă de ora programată.

Cât am mai rătăcit prin Alexander Platz, în ideea de a mă întâlni cu Ruminiţa, am văzut pe o bancă fără spătar trei fete. În spatele lor a venit un bărbat care şi-a pus un ziar în faţă şi s-a descheiat la pantaloni. Până ca fetele să-i vadă „cocoşelul”, ridicat ca un popândău de sub ziar, eu fiind pe o altă bancă, şi ghicind ce urma să se întâmple, am mers hotărât înspre banca lor. Respectivul şi-a strâns imediat prezentarea şi a luat-o la fugă, uitându-se speriat în urmă. Am prins mai mult curaj şi am ridicat mâna ca şi cum i-aş fi transmis: „O să pun eu mâna pe tine!”.

Întâlnindu-mă întâmplător cu câţiva din grupul nostru şi despărţindu-ne fiecare după propriul interes, a ajuns la Ruminiţa informaţia că şi eu eram în Berlin şi că ne vom întâlni la căminele studenţeşti, unde lăsasem deja bagajele. Am fost cazaţi la scara D, etajul II sau III. După despachetare am lăsat-o pe Ruminiţa în cameră (se plânsese că era tare obosită), am încuiat uşa şi am mers la scara vecină, la un soi de bar, pentru a bea o bere, de fapt două! Acolo, pe la ora 22.30, când s-a închis barul, i-am propus lui Ilie să mergem până în centru, să vedem Berlinul noaptea. Ne-am plimbat pe Unter den Linden, din Alexander Platz până la Poarta Brandenburg şi înapoi. În loc să ne întoarcem la cămin, ne-am uitat pe o hartă şi am văzut că linia metroului de suprafaţă trecea undeva chiar pe lângă renumitul şi de tristă amintire Zid al Berlinului. „Hai să-l vedem!” Am luat S-bahnul şi am mers înspre respectiva zonă, unde, de la geamul vagonului, n-am văzut nimic, căci era negru de întuneric.

Ne-am întors în Alexander Platz aproape de ora 2 şi am avut neplăcuta surpriză să constatăm că nu mai circulau metrourile de niciun fel; nici cel suprateran (S-bahn) şi nici cel subteran (U-bahn).

Am stat în respectiva staţie până aproape de ora 4, când mergea primul S-bahn oarecum înspre zona noastră, doar cu o deviaţie de vreo 15-20 de grade mai înspre dreapta. Am memorat numele staţiei unde să coborâm şi, de acolo, eu fiind şeful cu orientarea, am stabilit direcţia de atac. Când mergi pe străzi, printre blocuri şi case, nu-i aşa simplu ca în pădure, unde ocoleşti doar obstacole mici (copaci). Am fost forţaţi să o deviem mai în dreapta, căci dădusem de nişte depozite. „Hai, că ajungem!” îl încurajam eu din când în când  pe Ilie, care rămânea mai în urmă din cauza saboţilor care îi mai săreau din picioare. Am nimerit strada, numai că ajunsesem pe la Grădina Zoologică. Acum trebuia să venim în sens invers, să ajungem la căminele studenţeşti. Când am ajuns la căminul nostru am constatat că uşa scării noastre (D) era încuiată. Fiind încă întuneric şi nevăzând pe nimeni, ne-am aşezat pe vine, rezemaţi de perete, şi am moţăit preţ de vreo oră.  Pe la 5.30 ne-am ridicat şi am încercat uşa de la scara C. Era descuiată! A fost descuiată toată noaptea, special pentru unii întârziaţi. Ca să intru în cămin aveam nevoie de tichetul de repartizare a camerei, pe care eu nu-l aveam, căci ieşisem pentru o bere, la barul din acelaşi cămin, doar la altă scară (prin interior  scările comunicau între ele). N-aveam nici cheia camerei, căci o predasem la recepţie  când am ieşit să vizităm Berlinul noaptea. În afară de biteşen, dankeşen şi numărătoarea până la zece, eu nu ştiam nimic germană; poate Ilie să fi ştiut ceva… Până la urmă, am fost lăsaţi să intrăm în cămin. Ruminiţa, speriată că am păţit ceva, încuiată în cameră, n-a dormit toată noaptea. Mi-a împins pe sub uşă tichetul de cazare şi, în baza lui, mi s-a dat de la recepţie cheia camerei noastre.

La Potsdam, utecistul nostru de la Leşu Ursului a ţinut să ne arate din nou că el este şeful; a pus mâna pe prezentarea de la Palatul Cecilienhof (locul Conferinţei de Pace de după al Doilea Război Mondial, cu participarea delegaţiilor conduse de Stalin, Truman şi Churchill – 1945) şi a început să ne citească pe un ton de parcă el ar fi scris-o. Totul a mers cum a mers, cu mici poticniri, până când l-a botezat pe Churchill, spunându-i „Curchil”. S-a creat rumoare în grup şi şeful s-a supărat ca văcarul pe sat; n-a vrut să ne mai citească.

Când să ne întoarcem, în loc să plecăm la ora 14 din Berlin, am plecat tocmai la 18. În cele patru ore de aşteptare s-a aflat de un telefon de unde toţi din grup am putut să sunăm în România, fără a plăti. După ce am trecut de vamă, de la un chioşculeţ puteai să cumperi, chiar şi cu lei, produse germane la preţuri mult mai avantajoase ca în România.

În aglomeraţia creată la acel chioşculeţ a apărut o doamnă: „Vaaai, ce frumos este la veceu; parcă-i la restaurant!” Cei mai de la coadă s-au repezit să vadă şi ei cât de frumos era la WC.

În mai puţin de două ore am aterizat la Otopeni. Ne-am interesat de bagajul care n-a mai apărut la Berlin, dar nu se găsise încă. Se dăduseră telexuri la toate cursele din ziua plecării noastre înspre Berlin şi, culmea!, nu se căutase în magazia aero-portului de la Otopeni, care era încuiată la ora sosirii noastre. Am lăsat un pachet de cafea unei fete de acolo, care se angajase că ni-l va căuta şi ne va înştiinţa… Doamne, ce naiv pot fi câteodată!

Cu un tren de noapte am venit de la Gara de Nord din Bucureşti până la Vereşti, unde trebuia să aşteptăm alte două ore pentru o legătură către Suceava. Ilie şi încă vreo 3-4 din grup şi-au luat valizele şi au plecat în sat să ia autobuzul local, care îi transporta, în special pe muncitori la Suceava. S-au întors cam după o jumătate de oră la fel cum au plecat; deşălaţi de valizele lor grele. Ce se întâmplase?! Autobuzul a venit burduşit dinspre Hancea. A oprit totuşi în Vereşti, unde a reuşit să urce doar un singur călător. Avea cu el o plasă (probabil mâncarea pentru pauza de masă), dar oamenii din autobuz l-au apostrofat că a urcat cu bagaj şi că a durat mult până s-au închis, din mai multe încercări, uşile, şutruindu-i spatele!

CONSTANTIN PAPUC

P.S. Compania est-germană Interflug, după o lungă corespondenţă, care întotdeauna se termina cu formula: „Cu salut socialist!”, ne-a despăgubit cu aproximativ 95 de lei pentru fiecare kilogram declarat ca fiind pierdut.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: